Din lumină în întuneric sau din întuneric în lumină

           

Nu am uitat de locul acesta, nu, nu.

Fiindcă nu ştiam ce se întâmplă cu mine, fiindcă nu ştiam ce să fac, am început noaptea trecută să caut printre hârtiile, caietele şi fişele mele obosite. Aşa îmi pare că m-am trezit scriind azi-noapte, stând în pat, prinvindu-mi umbra pe acel perete gol şi ascultând cel mai nociv sunet, tăcerea nopţii, acea tăcere pe care nu trebuie să o asculţi niciodată cândîţi simţi oasele grele şi sufletul amorţit. Nu o asculta orice-ar fi...pentru că ea e una şi-aceeaşi cu ţipătul gândurilor tale. Se pare că noaptea trecută existam mai mult căniciodată şi chiar m-am speriat din cauza existenţei mele.Căutând prin aceste foi, prin jurnalul meu, am găsit zeci de rânduri despre evenimentele din anul acesta care nici pe departe n-a fost al meu. Şi uite cum a început şi cum se sfârşeşte!



XVII.I.MMXV

"Suntem noi...de când lumea sau, cel puţin, mai noi decât în toate celelalte banalităţi care şi-au pierdut dimensiunile.."


XIV.II.MMXV

"Sper doar să nu ne sfârşim aşa cum îmi imaginez."


XXII.III.MMXV

"M-am pierdut de mine şi de noi, de mine şi de toţi apropiaţii mei. Poate e mai bine aşa. Încă o altă zi pe care n-am putut s-o ating."


VII.IV.MMXV

"Putea fi o noapte rotundă în care noi nu ne mai cunoşteam, o noapte în care tot ce s-a scris până atunci a fost şters pentru că o altă versiune a noastră s-a născut sub un soarenegru. Când pleci dintr-un punct ajunngi unde ai plecat? Era o noapte târzie în care am sacrificat multe pentru o clipă. Speram doar să uitam frumosul posibil şi să trăim fără reguli."


XII.IV.MMXV

"Iar mi-am pierdut sensul, dar ştiu că trebuie să mi-l găsesc singură de data aceasta. N-am nevoie de nimeni, nici măcar de fiinţa care îmi vrea binele cu care nu mai vorbesc pentru căam rănit-o."

XVIII.V.MMXV

"E o monotonie călduţă şi aici. Mă complac, dar mi-e bine aşa. Nu mă înţeleg pe mine însămi, cum aş putea să va înţeleg pe voi ceilalţi?"

XXIII.VI.MMXV

"I need a getaway. Everything around me is terrible."


XV.VII.MMXV

"Nu înţeleg ce cauţi tu aici din nou, pari drăguţ, poate chiar eşti, dar gândul meu e în altă parte."

XIX.VIII.MMXV

"Mă simt pierdută de tot, de tot. Poate că e mai bine aşa. Dar când eşti pierdut, nu eşti stresat?! Sau poate eşti pierdut din cauza problemelor. Care e diferenţa dintre stresul cauzat de problemele cotidiene şi cel cauzat de problemele "existenţiale"?

VI.IX.MMXV

"Până aici a fost. Ce oameni drăguţi erau în jurul meu şi cum eram şi eu drăguţă pentru că existau ei! Gri."

XII.X.MMXV

"I'm a deadbeat."


II.XII.MMXV

"Cum aş putea să schimb ceva?"
Nu ştiu ce aş mai putea zice. Voi reveni cu o povestioară. Mă simt bine, îmi mulţumesc mie şi doar mie. (2:54 PM)
Cred că o să scriu un ghid sau ceva despre cum să fii mai bun/cum să te schimbi când eşti că mine.

Câteva rânduri pentru un om

Aseară eram în drumul meu obișnuit spre casă. Se făcea ca era cam cu trei sferturi de ceas trecut de miezul nopții. Ma gândesc și acum cum mă gândeam și aseară că eu sunt principalul motiv pentru care relațiile mele nu mai funcționează cu nimeni de ceva vreme...sau aproape cu nimeni. Enervată de această continuă nemulțumire, m-am distanțat de fiecare persoană, iar tu ai fost prima de care am fugit pentru că mi-ai demonstrat de prea multe dăți că oricât aș încerca să fiu alături de tine, mai devreme sau mai târziu mă vei îndepărta. Știu că îndepărtările acestea sunt pentru o perioadă limitată, la un moment dat ne regăsim pentru că vrei tu sau pentru că vreau eu. Îmi place că ne complăcem în aceeași incertitudine de la începutul lumilor din tunel.
Urcând spre casă, rememoram timpul petrecut cu tine...după atâtea întâmplări între noi, încă ești aici, iar eu mereu te aștept să mă cauți.
Priveam chipul tău din profil în semiîntuneric, admiram siluetele noastre în apă, în tăcere, iar în aer se simțea un spațiu gol și rece. Era intervalul acela, vidul dintre tunelurile noastre...era tot ce nu am putut să atingem în tot acest timp, în toate aceste locuri.
Vreau doar să știi că oriunde ne va duce timpul, vom fi cumva legați prin fire invizibile. Sper să nu se rupă.
Știi prea bine că niciodată nu se va întâmpla să nu îmi mai pese de tine. Sunt rece pentru că tu m-ai înghețat.
Mi-ar plăcea să poți citi rândurile acestea, dar n-ai habar de existența blogului meu banal.

(Nouazeci si noua de) lucruri frumoase care mă fac să cred ca sunt un om bun

Mereu ma gandesc ca in lume sunt oameni si oameni care au suferit suficient incat au dreptul să își spună lor înșiși: "Da, sunt un om fericit tocmai pentru ca am cunoscut durerea de prea multe ori sub prea multe forme!".
Cred ca și eu mă numar printre ei, de aceea îmi amintesc acum câteva (mi-am propus sa ajung la 99) de lucruri frumoase pe care le-am simțit prin toți neuronii si prin toți hormonii. Și prin suflet...eh.
Urăsc să generalizez, dar le voi spune lucruri pentru ca e mai simplu așa. Sa vedem ce mă face pe mine fericita când ma gândesc la trecut:

1. prima plimbare în zăpadă cu o prietena veche, m-a imbulgarit atat de tare incat in fiecare zi de 24 decembrie simt bulgării în spate.
2. paharele de vin dinainte de a doua zi de liceu care m-au împins să sun un tip special și să îi spun ca îl iubesc
3. pomul pustiu care cândva era denumit "pomul nostru"
4. plimbările prin gerul de iarna trecută și toți stâlpii care luminau fulgii ce se "lingeau"
5. prima vodka din clasa a șaptea...prin toamna în care m-am apucat de fumat și mă lua amețeala de la slim-uri :))
6. un mesaj pe care l-am trimis de ziua cuiva, acum mă face să plâng și să rad în același timp
7. glumele răutăcioase pe seamna tipilor pe care i-am plăcut, ironic sau nu, vin din partea unui prieten bun și adevărat
8. nopțile de acum doua veri in care stateam pe iarbă si priveam stelele cu o persoană dragă pe atunci
9. momentul în care fosta dirigintă mi-a zis ca sunt o fata frumoasă pe care o duce capul :))
10. săruturile din curtea școlii generale
11. petrecerea ciudată la care am cunoscut o buna prietena
12. orele în care primeam sms-uri, iar profesorii auzeau tonul meu care imită o pisica ce miaună
13. primul fum de verde
14. shot-urile de Jagermeister date acasă de una singură
15. vinul fiert din fiecare iarna cu cea mai veche prietena a mea
16. întâlnirile nocturne cu T. si ora în care s-a învârtit in jurul meu
17. dimineața de Craciun alaturi de el, de fapt, toate diminetile cu el
18. discuțiile deep cu C.
19. telefonul primit de la profesorul de fizică din generala care mi-a zis rezultatul fericit și neașteptat în urma unor ore de foc și de nervi
20. seara bahica după admiterea la liceu
21. clepsidra mea magica de la cineva drag
22. piatra din Italia care e vrăjită
23. un selfie ciudat
24. o bratara de la un baiat
25. ziua în care am alergat printr-o ploaie cu grindină
26. rebeliunea mea de asta-primavara (lucrul asta mă întristează în același timp)
27. primul buchet de trandafiri
28. inelul de la mama
29. o carte primită cadou de ziua mea, singurul cadou de altfel
30. îmbrățișările lui Petrica, cel mai Don Juan motan
31. momentul în care aproape era să mă sărut în liceu cu un tip
32. 17 și 25 mai
33. 24-25 decembrie
34. 28 martie
35. 5 aprilie
36. a doua noapte din 2014
37. țigările fumate la poștă cu someone special
38. discutiile de la om la om cu omul care m-a rănit cel mai mult și la care nu pot renunța
39. mesajul de acum de la un prieten
40. pisicile mele care mă iubesc necondiționat
41. momentele în care refuzam să dorm acasă și mă urcăm pe masa urland:"Eu dorm în seara asta la Mia!"
42. momentul in care am gasit 10 lei in blugi, bani de care nu știam si de care m-am folosit să ajung acasă
43. Tu, pe tine, cu tot raul și binele facut
44. oamenii și discuțiile cu ei, oameni cunoscuți pe net si pe care nu i-am cunoscut până acum
45. imaginea noastra in oglindă
46. sentimentul pe care l-am avut când m-ai prins de șolduri în timp ce mergeam și apoi a urmat un sărut pe care îl așteptăm de luni întregi
47. rebeliunile mele spontane
48. sentimentul pe care l-am avut când i-am sărit mamei în brațe deși nu o vedeam bine de somn, prima îmbrățișare dupa 7 luni
49. "ești frumoasă, dar nu dormi când am nevoie de tine"
50. cogniac-ul acela genial pe care nu l-am putut bea ca eram intimidata de tine
51. noaptea albă făcută pentru o prietenă îndrăgostită
52. emoțiile din anumite momente la școală
53. fericirea pe care am făcut-o când mi-am cumparat o rochie și nu a trebuit să o strimtez sau să o scurtez
54. îmbrățișările cu Andreea pe care o vad o data sau de două ori pe an
55. privirile unui tip pe care l-am friendzonat în cel mai dragut și rău mod posibil
56. tricoul împrumutat
57. o eșarfă pe care nu am mai innapoiat-o și care era a mea de la bun inceput


Acum nu îmi mai amintesc alte lucruri, dar imi propun să termin provocarea aceasta pentru ca mă face să mă simt bine..mă simt bine cand îmi amintesc idioțenii la care tin mult.
Ce e trist e ca toți oamenii de care am vorbit mai sus m-au uitat, dar sper ca le-am rămas si eu acolo undeva.
Mi-ar plăcea să știu dacă mă număr si eu printre cele 99 de lucruri pe care oamenii si le amintesc cu drag...

Mă gândesc serios să mă las de trăit

Pentru prea puținii mei cititori: dacă printre voi se află vreun curajos care crede că va fi ridicat la rangul de erou prin salvarea mea de la suicid, țin să vă anunț că sunt, chiar dacă nu par, în deplinătatea facultăților mintale, prin urmare, n-as putea lua o astfel de decizie lipsită de o gândire sănătoasă. Revenind la salvarea mea, singura. modalitate ar fi o invitație la o cafea sau la o bere. Pentru a face față ieșirii la cafea, posibilul salvator trebuie să fie înarmat cu subiecte interesante de discuție despre muzică, lectură, filme etc.

Stând la apus pe treptele casei, m-a fulgerat un gând puternic ce a mai avut astfel de tentative în ultimul timp, însă niciodată până acum nu a fost mai îndrăzneț ca acum. M-am gândit să mă las de trăit.
Bineînțeles că această frază îndeamnă la gândul închinat suicidului, dar pentru mine duce mult mai departe de acolo. Pentru că tot vorbeam de acest subiect, ar fi bine să îmi împărtășesc ideile despre ce înseamnă sinuciderea.
Aceasta cucerește prin ușurința distrugerii și a abandonului: în doar o secundă, tot universul se  prăbușește ca un zgârie-nori american. În întunericul rece și nesigur al acestui raționament, existența apare ca un coșmar de care poți scăpa murind, ce-ar fi în acest caz, o trezire, una forțată. Oamenii sunt atât de bine legați de existență, încât suportă mai usor imperfecțiunile vieții. Cred totuși că orice om mai devreme sau mai târziu se gândește la complexitatea văzută la prima vedere a sinuciderii. Printr-o privire profundă, actul suicidal nu e decât un egoism extrem. Orice simțire are o limită, de asemenea și disperarea care ajunsă la limită este precedată de sinucidere. Raportându-mă la obsesiva mea teorie despre tunel pe care nu am reușit să o finalizez din motive diverse, în intensitatea gândului suicidal, apar lumini ca prin tunel, lumini ce simbolizează lucrul bun ce îl înălță pe omul aflat în plină criză. Ei, bine, lucrul bun se poate compara pentru simplificarea înțelegerii ideii ce o transmit cu o buruiană aflată pe marginea prăpastiei în care nu îți dorești să cazi. Prăpastia fiind moartea din pur egoism, firește! Am meditat îndelung la semnificația acestui act, însă chiar și așa, nu pot înțelege totul pentru că am o capacitate de înțelegere limitată. Bineînțeles, există un motiv pentru care sinuciderea este respinsă de toate religiile și de filozofie.

Revenind la a-mi părăsi viața: îmi doresc foarte mult să mă dezvolt din mai toate punctele de vedere: spiritual, intelectual, astfel îmi voi demonstra mie însămi capacitatea de autodepășire, esențială în viață și în competiția cu ceilalți. Autodepășirea e mai puternică decât depășirea unei persoane oarecare, individul este cel mai mare dușman și prieten al său în același timp, de aceea e "letal" să fii doar tu cu tine.
Mi-am propus să renunț la multe aspecte, idei, persoane care fac parte din trecutul și prezentul meu. Vreau să renunț la oameni, la pierderea timpului care nu e benefică mie.
Știu că lucrul acesta nu e posibil dintr-o singură încercare sau propunere, dar vreau să încep cu seriozitate făcând diverse activități: monologuri și dialoguri inteligente, reținerea unor noi informații, lectură etc.
Să mă las de trăit presupune să renunț la o parte din mine.
Sper doar reușesc.

Aripi spre o nouă schimbare

Cum cele douăzeci și patru de ore ale zilei se împart în zi și în noapte, așa mă împart și eu în două stări care mă ard de câteva săptămâni: noaptea mea e o continuă insomnie, iar ziua o continuă stare de somnolență.
Zilele trec, iar eu sunt din ce în ce mai departe de mine. Conștiința mea s-a trezit și e propriul meu inamic. Mi-o imaginez uneori ca fiind o femeie superbă cu un revolver în mâna sa delicată, dar puternică. Stă într-o cameră mare și goală privindu-mă din spate...iar eu stau în oglindă și îmi amintesc tot răul făcut. Ticăitul sinistru al ceasului de lângă mine o face să se ridice și să se apropie de mine, atunci revolverul îmi atinge coastele și urcă încet spre tâmplă. Valuri de ceață îmi stăpânesc privirea și frica mă cuprinde. O cămașă de forță mă ține și durerea psihică începe. Trupul mi-e paralizat, iar sufletul așezat pe un pat de cuie. Spectacolul începe, iar eu mă transform într-un fir de sânge.
Noaptea mea e un păiajen negru și puternic ce își țese pânza de jur împrejurul capului meu, iar gândurile ies și se împletesc de acele fire de pânză. Simt cum veninul din gânduri se scurge pe trupul meu și ajunge la oase. Îmbătrânesc pentru câteva ore și totul nu mai are sens. Nici măcar eu care am devenit un inamic pentru mine însămi. Conștiința mă torturează până cedez fizic și adorm, mă trezesc din coșmar și nu îmi gasesc locul. Deja e zi iar totul se transformă într-o stare de oboseală plăcută, o amorțeală perfectă în care îmi așez nesomnul-copil al nopților mele.
Nu mai are cine mă chinui, așa că mă chinuie fiinta mea interioară.
Inima nu mai e, trupul se pierde ușor în aburii durerii, iar mintea mă chinuie.
Amiaza și seara sunt cele mai plăcute și nocive părți ale zilei. Trăiesc, dar o parte din mine știe ca noaptea urmează și o voi lua de la capăt.
Vreau să îmi crească aripi spre o nouă schimbare, știu că nu e posibil atât timp cât nu plătesc tot ce am făcut. Probabil sunt un om rău, dar sunt un om rău și inconștient.
Roata Karmei s-a întors și eu nu o pot duce...maybe this is the end. Maybe this is the beggining.
E prea târziu să îmi pară rău?
Lumea se destramă în liniște ca un vis urât. Dintre toate aceste timpuri, nu îmi mai rămâne decât durerea care mai stăruie în mine, dar și aceasta va asurzi treptat, ultimele legături se rup ca pânza nopții mele. Din tot haosul în care mă învârt, mai stăruie doar sunetul vocii sufletului meu mort..uneori și mintea imi mai șoptește ceva discret și rece. Tot ce e mai trist e faptul ca nu le mai prind intelesul.
Ochii mei au frumusețea goliciunii veșnice a ochilor celor morți.

Cine are cheia care duce la subsolul gandurilor despre tine, printeso?

      E timpul sa ma calmez pana nu ma pierd definitiv. Am ajuns in stadiul in care nu mai pot sa elimin ceea ce ma framanta.
      Si totusi, tu ce mai vrei de la mine, printeso? Nu iti ajunge cate s-au intamplat intre noi in tot acest timp? Mai vrei? Bine, o sa continuam asa pana in ultima ta zi. Sau nu.



Cate lucruri frumoase au fost intre noi...
Si cum ai sters tu totul cu buretele...
Nu ti-a pasat o clipa de mine.
Esti ca toti ceilalti, preferi sa-ti amintesti tot raul pe care ti l-am facut, dar iti amintesti cine a ramas langa tine luni intregi? Si dupa toate acele luni, tot eu sunt singura careia i-a pasat de tine.
Vezi tu, printeso, candva te-am iubit mult. Noi doi eram mai mult decat doua planete intr-un univers. Mai tii minte cand mi-ai dat Matrioska aceea intr-o zi de mai si mi-ai zis sa o desfac pana la cea mai mica papusa? Te-ai uitat la mainile mele si ai zambit de parca mi-ai fi superior. Doar pentru ca ai maini mari, asta nu inseamna ca sunt inferioara tie. Ti-am demonstrat ca desfac Matrioska asa cum pot, cu mainile mele mici care n-au forta. Aparent.
Radeai mereu de mainile mele si imi spuneai ca sunt prea mici. Si acum faci la fel. Cand ne vedem, iti iau obrajii in palmele mele si spui: "Ce maini mici ai!"
Matrioska aceea suntem noi. Doar ca nu vreau sa mai fiu Ade, papusa ta uneori, alteori nu.
Eu sunt un univers, iar tu un altul. Suntem unul in celalalt, iar tensiunea dintre noi ne face sa ne pierdem, sa devenim unul singur.
Si totusi, nu mi-e clar, printeso.
Sa fii tu acela care are cheia gandurilor mele?
Te-am iubit mult, printesa fara de barba. Tu n-aveai barba pentru ca imi intepa mainile.. si chiar si acum, dupa mult timp, te-ai obisnuit sa nu porti barba. Toate din cauza mea, printeso. Toate ti se intampla din cauza mea.. uneori datorita mie.
Si spune-mi! Ce mai vrei?
Pleci si vii, si ne iubim, si ne uram, si ne certam...dar undeva ne-am pierdut, poate ne-am transformat intr-un singur univers.
Noi doi am crescut asa, tu in ochii mei, iar eu in ochii tai. Tu ai devenit un om rece si trist, eu doar un om trist. Doar din vina ta, printeso...
Te-am iubit mult, dar vezi tu, printeso, ne-am pierdut unul pe celalalt.
Dar oare tie iti pare rau? Mereu imi reprosezi ca nu te caut, ca nu imi pasa de tine, dar amandoi stim ca eu sunt singura persoana din lumea asta care se gandeste la tine zilnic.
Gresesc ca nu ti-o spun, ca nu te sun, ca nu iti dau un mesaj...dar vezi tu, printeso, mi-e frica de tine cum nu mi-e frica de nimeni altcineva.
Si ce-ai facut tu? Ai intrat in subsolul gandurilor mele si n-ai mai plecat..n-ai mai plecat.
Si ai sapat adanc, adanc de parca ti-ai facut groapa de veci acolo. Si cand o sa mori, doar mie o sa-mi pese.
Si ma suni, si ma cauti, si vrei sa ne vedem, si imi vorbesti despre regretele tale, si imi spui sa te iau in brate, dar cand fac asta, imi mai bagi un cui in suflet.
Tu cate cuie ai, mestere?


Printeso, ai batut cuie in sufletul meu cum faceam eu cand iti furam minciunile.
Noi nu existam. Crede-ma. Eu nu exist, tu nu existi.
Cand te privesc, simt ca ti-am furat hainele si m-am imbracat in nimeni.

Printeso, acum nu te mai urasc, te-am iertat.. si te astept aici.
Dar n-o sa mai fie la fel.. nimic din ce-a existat n-o sa mai existe.
As vrea sa citesti asta intr-o zi, dar pacat...

Pacat ca tu nu stii ca eu exist si ca scriu despre tine.
Tu nu existi, te-am mintit. Eu exist, dar tu nu.
Si n-ai cum sa citesti din moment ce nu existi.

Mi-e dor de tine, printeso.
Ade.

Introspectie

              M-am privit pret de douazeci de minute in oglinda.
              Si m-am intrebat daca exist.
              Atunci oglinda s-a innegrit. Sau totul era doar in mintea mea.
              Sigur era. Nu trebuia sa fac asta, am zis ca n-o mai fac. De ce repet aceeasi greseala?
              Poate pentru ca imi place.



Ultima data cand m-am trezit, era 5:30. S-a intamplat brusc, dar ma asteptam. Dormeam si nu dormeam. M-au trezit bataile inimii tale. Erau prea puternice. Te-am visat din nou. La fel. Dar nu mai stiu cum. Pe cine am visat?
Era 5:30, iar greutatea oaselor mele batrane ma coplesea. Am tras cu brutalitate de perdele si am deschis geamul. Am vrut sa ies afara, dar abia am putut sa-mi misc corpul. Si am ajuns. Ma intepa cerul in ochi. Cioburi de cer mi-au cazut in ochi si mi-au furat privirea pana pe la ora 7. Am adormit si m-am trezit.
Era 10. M-am privit in oglinda pentru prima oara in acea zi. Sunt la fel ca in restul zilelor, totusi azi simt cum ceva imi sfarama oasele. Un spargator de nuci. O rasnita. Exista o rasnita a coastelor. Se rasnesc coastele pana devin zahar pudra. Si apoi totul zboara ca praful de pe camasa ta. Dar nu azi. Azi coastele mele nu vor ajunge praf.
Ce s-a intamplat noaptea trecuta? Oare un monstru si-a facut culcus printre coastele mele?

O creatura imi scurma cu gheare infecte spatiul dintre coaste, nu ma lasa sa trag aer in plamani. Poate e doar un junghi. Esti un junghi. Treci.
Junghiul nu imi da pace, orele trec. Sunt sferice, perfecte, goale. Imi urlii intre coaste. Este o frumusete interioara, dureros de frumoasa.
Junghiul nu-mi da pace. Il rog, ii strig sa ma lase in pace. 

L-am purtat o zi intreaga. L-am lasat sa iasa prin gatul meu sa-l aline razele soarelui. Sau poate briza.
Era 23:44. M-am privit in oglinda douazeci de minute. Nu trebuia sa fac asta. Junghiul a iesit cu zambetul lui stricat si i-a soptit oglinzii: "Stai cuminte. Revin."
E 2:44. Imi curat degetele si mi le strecor printre coaste. Si plec, si plec, si plec in cautarea demonului din mine, in cautarea ta, junghi suprem.
Am sa te gasesc, am sa te arunc din mine cu pretul de-a imi sufla peste praful de coaste. O sa imi rasnesti coastele daca te scot din mine? Voi scormoni asa in mine ore intregi, zile.
Iar sangele mi se va prelinge de pe degete pana in coate si va ajunge pana sub unghiile de la picioare.



              Am sa cad in pat, iar din pat pe covor.
              Nu voi gasi nimic in coastele mele. Esti un junghi invizibil.
              Mi-am amintit cum te-am visat ultima oara. Si cand.
              Stateai pe coastele mele cu buzele. Si mi-ai spus ca nu exist. M-ai intrebat ce am sub coaste.
              Si ti-am spus: "Te port ca un junghi. Sau poate ca o gaura in coaste."



Mi-ajungi pana la Atlas?
Sunt nebuna.



A ta,
Axis. 

When you came in the air went out. 
And all those shadows there are filled up with doubt. 
I don't know who you think you are, 
But before the night is through, 
I wanna do bad things with you. 
I wanna do real bad things with you. 

Stii cum ar trebui sa, dar nu..

       What's wrong with me? What's wrong with you? What's wrong with you, PEOPLE?
     
        Depeche Mode-Wrong

         Nu stiu in ce directie ma indrept, dar continui sa merg. Sunt ore in care nu mai simt nici oboseala, nici stresul, nici neajunsurile. Sunt ore in care sunt un robot si pot sa lucrez linistita, sa nu ma gandesc la toate aspectele negative din prezent. Sunt ore in care sunt robot. Intrebarea este daca e in regula ca ma simt astfel. Cel mai trist e ca dupa orele acestea in care sunt aproape un nimic, dorm, iar cand ma trezesc sunt intr-adevar un nimic: nu sunt capabila sa ma concentrez, sa imi rezolv problemele, sa pot sa gandesc limpede. Toate aceste ore ''productive'' sunt noaptea, iar lucrul asta constituie un dezavantaj pentru ca ziua nu pot da niciun randament multumitor pentru standardele si telurile pe care mi le-am stabilit.
         In fine, toate merg dupa o coregrafie realizata de un profesor de dans castigator a mii de premii internationale. Problema e ca eu nu stiu sa dansez, dar absolut deloc. Ce e de facut in cazul asta? Ei, bine, trebuie sa ma impart intre atatea lucruri si persoane, intre mine si mine si iar mine. Ce aleg sa fac? Sa nu ma impart, ci sa le fac pe toate cat de bine pot.
          Nu stiu daca e cea mai buna varianta, dar continui sa ma joc astfel: ma neglijez total: nu imi ofer atentie, nu ma ingrijesc, nu imi ofer somn si relaxare, ma concentrez mai mult pe ceea ce se intampla in jurul meu decat pe ceea ce se intampla cu mine.
          Cum se poate sa acorzi atata atentie persoanelor dragi, iar tie sa nu iti acorzi nimic? Oare pe ei ii afecteaza lucrul asta? Stau si ma gandesc cum ar fi daca atentia pe care o ofer ar trece prin mii de fire, exact ca in sistemele electrice. Se produce un scurtcircuit in acest sistem daca eu nu am grija de mine?
          Mi se intampla si mie o multime de evenimente, iar fiecare din ele ma afecteaza intr-o masura mai mica sau mai mare. Ceea ce fac eu se numeste a ignora. Ignor ceea ce mi se intampla mie si ma concentrez asupra treburilor pe care sunt obligata sa le realizez pentru ca altfel risc sa innebunesc. Da, chiar o sa innebunesc daca se depune prea mult praf sau sunt mai mult de doua tricouri aruncate in pat.
          Am ajuns la o concluzie: imi place sa ma ocup mai mult de problemele altora decat de problemele mele. De ce imi pasa atat de mult de ceea ce li se intampla oamenilor dragi? Sa fie aceasta o dovada de bunatate, de iubire, de esenta umana?
          Acum ma framanta filozofia mea interioara care imi ingreuneaza viata. Pot eu oare sa renunt la ea? E cineva undeva care poate sa imi spuna ce e viata? Relativitate. Din nou si din nou. Viata e absenta, e prezenta, depinde doar de unghiul din care o privim. Viata e camera aceea cu oglinzi care deformeaza, oglinzile de la circurile sinistre. Mi-am dorit dintotdeauna sa ma privesc in acele oglinzi. De asemenea, viata e asteptare, adeseori e o asteptare prea intensa. Viata are granite, dar nu bine delimitate, asa ca uneori ma intreb unde se termina granita dintre admiratie si adoratie. Unde se termina pasiunea si incepe iubirea? De fapt, pasiunea nu poate exista fara iubire. Cine detine unitatea de masura universala care spune cat de mare e o dorinta, un vis, o tristete?
            Dar cum ramane cu frumosul? Este el doar in raport cu gandirea umana? Exista un frumos universal? Acel frumos liber, independent, salbatic? Apreciaza o pasare zburatoare inaltimea de sub aripile ei? Frumosul nu tine de normele de morala, de educatie sau de inteligenta. La baza sa se afla un diamant care poate fi slefuit, rafinat, caruia i se ofera o sclipire mai mare in urma unor procese. Oare ochii tuturor sunt diamante care se aprind cand privesc ceea ce e in jur, dar si ceea ce in interior?
           De ce trebuie sa gandesc toate astea? M-a intrebat cineva inainte sa ma nasc daca vreau sa traiesc?

     

The getaway

            I want to break free. Just me, myself and I. I want to go away, I want to forget everything for two-three days, but that's impossible now because I have to stay here, "rooted" in reality. 
I want someone like me. Where are you, impossible man? Soon, you and me! We’ll watch the colors of the sky slowly change , hear the song of the wind, sing along with your guitar some rock ballads and fall asleep holding hands on some empty land, trying to figure out what to do next. I think, this is what is called love, pure love or a simple shit for just three-four days or for three-four hours. Hours of sleep. Dreams.
Take our dreams and hopes and light them up in a big fire. And then, when the morning sun hits us with its light, we would get up and ride again until we find a cheap hotel where to spend the night, not having a care in the world what will happen to us the next day. And we would spend that night losing ourselves in each other, it would be perfect, I would feel that I live long after. I’m dead now, but it’s okay because I still can dream and hope. And that’s make me feel less human. We’ll drink at 3 a.m. and we’ll smoke our childish fears. We’ll be happy going back to when things were simple and we could  be free and nobody would tell us what to do and how to smile and how to walk and talk.  We’ll be happy being as free as birds. I know we will. In the middle of the night I’ll sing you a lullaby and you’ll fall asleep in my small arms, what else would we need? I’m waiting for you to come and save me. 
 “Save me from the nothing I’ve become.”

Să creşti în pace, copile!

Am scris ceva, mare lucru! Vreau un trofeu!

Intensitatea nimicului şi noaptea sinelui Adeseori privesc un punct fix pe unul din pereţii camerei,uneori mi se întâmplă să nu mai ştiu cine sunt, unde mă aflu şi care este povestea mea. În acele momente, simt lipsa mea, a identităţii mele, iar experienţele şi trăirile mele se dilată,se înalţă spre silueta din tavan. Această nouă persoană ce deţine esenţa naturii mele şi persoana mea propriu-zisă de până atunci îmi dispută convingerea, iar eu nu mai ştiu ce se întâmplă. Senzaţia de singurătate şi înstrăinare de propriul eu, în momentele în care persoana mea s-a adâncit în inconştienţă,e diferită de orice senzaţie. Dacă senzaţia aceasta durează maimult, se transformă în frica de a nu mă regăsi niciodată. Pe tavan văd în continuare silueta scăldată într-o luminozitate ciudată. Întrebarea "Cine sunt cu adevărat?" se naşte în interiorul meu, dar nu depinde de acesta, e un corp în alt corp, un trup necunoscut, inaccesibil atingerii mele. Într-un sfârşit mă recunosc pe mine însumi şi reconstitui decoraţiunile camerei. Atunci silueta de pe tavan dispare, iar eu sunt cel dintotdeauna cu experienţe, sentimente şi idealuri. Zbaterea mea în inconştienţă îmi trezeşte doar regretul că n-am găsit nimic în adâncul meu. Acum când m-am regăsit şi caut să-mi exprim senzaţia, ea pare cu totul impersonală: osimplă exagerare a imaginaţiei mele, un vis în vis, un produs al imaginaţiei mele asemenea unui cancer crescut din propria fiinţă. Atunci simt o singurătate mai pură că niciodată, simt trenuri prin venele mele şi prin sinapse, dar nimic nu-mi atinge sufletul. Numai această dispariţie a propriei identităţi îmiaminteşte de "crizele" din copilărie provocate de sensibilitatea deosebită. Lesinam existenţial şi fizic, iar după ce pipăiam realitatea cu prelungirile spasmodice ale mâinilor mele,simţeam că totul e inutil. În sfârşit. Este o nouă zi, iar eu mă confrunt cu aceeaşi problemă de ani de zile. Mă pierd în interiorul meu, mă regăsesc, iar apoi îmbrac inutilitatea că pe o haină specială. Am privit tavanul suficient, am văzut proiecţiile mele luptându-se pentru a îmi explica încă o dată că tot ceea ce se întâmplă cu mine nu e în mintea mea, nu e fictiv, ci e pur şi simplu normal să trăiesc astfel. Aşa mi-a fost scris, sunt condamnat să mă suport, să-mi port firea dificilă în lume şi să afisez o atitudine normală. Cine mă înţelege? Cine sunt eu cuadevărat? E ceasul 9:00, facultatea mă aşteaptă, nu mai am niciun ban. Ce îmi rămâne de făcut? Trebuie să mă ridic de aici, nu vreau să fiu victima propriului sine, mă îmbrac şi fug lafacultate. Ce se întâmplă cu mine? Aşa suntem toţi? Nu are rost să îmi expun trecutul pe tavan şi să îl privesc că pe un diafilm. Toţi ne-am născut în mijlocul durerilor pe o planetă minusculăcare aleargă în neant de milioane de ani, noi toţi, oameni mai mult sau mai puţin oameni, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, provocăm suferinţă, murim, mor şi vin alţii pentru ajuca aceeaşi comedie fără rost. E un umor negru în a exista. Am plecat. Metroul mă aşteaptă, nu doarme niciodată acest monstru subteran. Ne ia pe toţi în interiorul lui şi ne poartă unde vrem la fel cum şi eu îmi iau proiecţiile şi le introducîn interiorul meu când simt că tot spectacolul trist de pe tavan m-a consumat suficient. Să merg la facultate deja a devenit banal. De ce mi-am ales filozofia? Ce o să fac eu după o facultate ca aceasta? Într-adevăr, filozofia explică totul, e regină a ştiinţelor, ea ne guvernează pe toţi. Am căzut. Sunt în timpul cursului, iar eu aud tot ce se vorbeşte, toate cuvintele îmi perforează timpanul, dar nu le pot înţelege. Începe o nouă "criză", simt că iar mă diluez în salade curs, totul îşi pierde consistenţa, iar eu devin un gaz pentru toată încăperea. Îmi privesc mâinile şi o iau razna, nu mă pot controla, interiorul meu tremură, pierd noţiuneatimpului, pierd capacitatea de a mă localiza în spaţiu, iar cuvintele devin o sonată bolnavă, doar zgomote care mă deranjează. Se întrerupe totul. Nu mai pot comunica cu exteriorul, nici cu interiorul, "criza" mea a atins punctul maxim, iar eu am rămas doar un corp. Sunt în toată încăperea, închid ochii instinctiv şi simt căldura ieşind din tâmple. Încep să îmi revin? Se aude un zgomot profund, iar în mai puţin de treizeci de minute mă adun. Toată substanţă mea intră în corp, iar eu devin ceea ce eram înainte de curs. Când au trecut două ore? Deja s-a sfârşit? E ora 12:00, a trecut tot ce era mai greu. Plec grăbit din mulţimea de oameni, cobor scările în pas alert şi mă urc în primul taxi pe care îl nimeresc. -Încotro? -Spre Obor, îi spun şoferului tânăr care nu pare un taximetrist tipic. Porneşte casetofonul, iar în maşină modestă se propagă sunetele minunate ale melodiei "Smells like teen spirit", varianta originală de la Nirvana, trupa care m-a ajutat în adolescenţăsă supravieţuiesc şi să mă adâncesc în boala mea...amândouă în acelaşi timp! -Va place melodia? Doriţi să o schimb? -Nu, e potrivită. De ce am spus asta? Trebuia să afirm că e melodia mea de suflet, dar lui nu i-ar păsa! Aşa că îmi spun în minte "Mai bine lasă!". -Am ajuns, spune şoferul cu un aer trist şi potrivit pentru acea amiază de aprilie. -Va mulţumesc. Păstraţi restul! Cobor din maşină şi mă îndrept spre un loc doar de mine ştiut. Sună telefonul, iar eu răspund instinctiv. -Ce faci? Aud aceeaşi voce care de un an m-a presat, m-a chinuit, am chinuit-o, am căutat-o, m-a căutat şi am lăsat-o de atâtea ori. Acum e iar aici...după şase săptămâni în care ne-am urât. -Bine, merg pe o stradă şi caut un loc. Mă gândesc dacă să o întreb acelaşi lucru. Oare pentru ea contează dacă o întreb? În fond, mi-a spus că nu mai vrea nimic, că îi e din ce în ce mai greu să mă înţeleagă, dar înaceeaşi măsură îi e greu să mă lase. E un an aici! Un an cu apropieri şi depărtări, un an cu prea puţine amintiri, dar profunde. Trei nopţi în care m-am simţit uman, o noapte în caream pierdut câteva lacrimi datorită ei. Eu de ce nu pot? -Mai eşti acolo? -Da. Tu ce faci? -Bine... Face o pauză de zece secunde, iar în interiorul meu se rupe ceva. De ce ai tăcut? Voiam să îţi aud vocea. Nu termin de spus ce voiam să-mi spun în mintea mea şi... -Ştiu că nu sunt prima care te sună azi, ştiu că eşti ocupat, că mai e până la finalul zilei, dar am sunat să-ţi spun "La mulţi ani!". Toţi te-au sunat sau nu, dar eu sunt singuracare contează. Te iubesc...mult! Închide telefonul. Mă opresc în mijlocul străzii şi am un moment de luciditate. Ce e cu tine, femeie? De ce continui? Nu ţi-ai dat seama că eu nu pot? Nu îmi găsesc locul în lume, oriunde m-aş duce, nu mă simt în siguranţă, mereu apare ceva, mereu plec. De ce plec? Plec pentru a reveni la tine. Îmi continui drumul,o las în pace pe A. Până diseară...mai e mult timp. Probabil ne vom vedea din nou. Ajung acasă şi totul pare aşa cum am lăsat. Am un pat mic, din lemn masiv. Mă aşez şi privesc tavanul din nou şi din nou până totul se transformă într-o nouă "criză". Trag draperiile, iar lumina din cameră e altfel, e de un galben ciudat, probabil de la draperii. Încep să reflectez asupra lipsei identităţii mele şi asupra lipsei de sens. În ultimele zile m-am pierdut de prea multe ori. Am pierdut timp, spaţiu, esenţă. Ochii mei sunt ieşiţi din orbite, roşii şi obosiţi. Nu i-am văzut, dar aşa ar trebui să fie în urma evenimentelor din ultima săptămână. Am alergat, am obosit, m-am ridicat şi am continuat să termin zile şi zile pentru a mă afla în acest pat într-o după-amiază tristă. Închid ochii. Îmi aşez mâinile pe lângă corp şi stau. Oare chiar aşa este? Toată viaţa noastră e o mulţime de strigăte dureroase într-un pustiu de stele căzătoare?! Mă trezesc din transa aceasta, din gândurile chinuitoare şi merg inconştient la bucătărie. De ce am venit aici? Probabil vreau să beau un pahar cu apă pentru că mă simt uscat. Oare chiar vreau să beau apă? Nu mă înţeleg, renunţ. Merg în pat şi mă gândesc la clipe. Ce sunt clipele şi care este însemnătatea lor? Se cern precum cenuşa. Trec zburând pe aripi de îngeri spânzuraţi de realitate. Când a trecut aproape un an? Îmi amintesc şi acum atmosfera din acea amiază de mai, aerul era plin de praf şi de un sentiment ciudat. Câmpul nu a fost niciodată mai viu că atunci. În mijlocul pustietăţii era un copac diferit, cu ramuri mari crescute de jos. Un fel de arbust, dar nu era arbust. Era acolo de laînceputul lumilor, a crescut odată cu lumea şi moare după ea. Pentru mine nu va muri niciodată, îi dau viaţă, îl cresc în interiorul meu. În lumina caldă şi în praful de mai, îi zăream silueta privind acel copac. O cuprind cu braţele de talie şi mă întorc la ea. Nu ştiu care din noi a spus "De când am aşteptat asta!". Poate era "De când ai aşteptat asta!". Nici eu nu mai ştiu, nu pot să îmi amintesc exact, iar ea ştie că mă emoţionează detaliile, nu generalităţile. Simt mirosul ierbii, mirosul prafului, mirosul parfumului şi simt cum mi se desenează cuvintele şi sunetele din acele momente pe pielea mea. De ce îmi amintesc asta? Totul e mort, începutul e mort, iar eu nu mă pot aduna să-mi trăiesc viaţa, să îmi aranjez detaliile din ea, să termin facultatea şi să văd ce se va maiîntâmpla. Mă pierd, probabil ar trebui să merg la un psiholog, citeam acum câteva seri despre bolile psihice, iar simptomele de acolo le regăseam şi la mine. Bineînţeles că totul e înmintea mea, iar eu nu pot să mă detaşez de mintea mea. Am rămas prins aici, am devenit victima propriei imaginaţii. Este ziua mea azi, este treizeci aprilie. Primesc un mesaj, iar telefonul e pe masă. Fac un efort fără voia mea şi mă ridic pentru a citi mesajul. Văd pe micul ecran scris textul: "Aţi primit un mesaj vocal de la A.". Înainte de a deschide mesajul vocal, mă gândesc la o mare fereastră de la care pot vedea siluetele oamenilor, maşini şi stropi de ploaie pe fereastră. Fiecare strop de ploaie corespunde unui om, orice picătură este povestea unui om de afară care merge pe străzile triste ale oraşului. Ochii minţii mele văd în siluetele acelea contururile unor primejdii, abisuri pentru fiecare om. Mi-am spus "Mesajul acesta de la A. este răsăritul soarelui. O să ies din starea această dacă îi aud vocea." "Ai telefonul închis. Ai 20 de ani, te comporţi că un copil de care sunt legată spiritual să am grijă. Diseară vin la ţine. Sper să îmi răspunzi." Soarele întârzie să apară, mi-a spus câteva cuvinte care n-au fost suficient de puternice pentru a alunga starea din acel moment. Poate soarele acesta e negru, e nocturn. Îmi vaîncălzi noaptea, mă va linişti. Nu am mai văzut-o din iarnă. Ies afară. Deja se lasă seara, dar până vine ea...mai am de aşteptat. Simt că îmi revin. Cum merg eu aiurea pe străzi că să-mi treacă timpul, dragă A.! Câtă iubire simt în suflet, ce frumoase mi se pare lumea, seară de primăvară! Mă gândesc acum la puterea imensă a dragostei, cum te transformă ea într-un prost incapabil! Frumuseţea lumii! Să mori de ras, nu altceva! Nu te-am iubit niciodată, nu voi ajunge niciodată să fac asta pentru că mi-am pierdut inima în trecutul acela trist şi încerc. Eşti tot ce mi-aş fi dorit, dar nu pot să am, nu am ce să-ţi dau la schimb. Mi-ai ajuns repede la suflet, iar când mă gândesc câte războaie au fost între noi, câte lumi peste alte lumi am văzut în ochii tăi, câtă confuzie aicreat, câte nopţi nedormite ţi-am oferit... Până soseşte A., mă voi gândi la ce simt cu adevărat. Există dragoste care implică doar pasiune fizică? Aşa se numeşte ceea ce fac eu? Ador să îi strâng mâinile deasupra capului, să o imobilizez şi să o privesc că pe un lup ce îşi analizează prada. Îi smulgeam din priviri garanţii că mă iubeşte, cu o dragoste adevărată şi sinceră. Aşa comunicăm, prea puţin, dar comunicăm într-un mod efemer şi fragil. Dar totul se termină brusc, îi dau drumul mâinilor şi o privesc atent, ştiu că e doar o străină. Mă aşez lângăea şi simt nevoia să îi pun capul şi mâinile pe pieptul meu. Dar oare de ce? Îmi plăce să-i simt greutatea pe piept sau vreau să fie mai aproape de mine? De ce un robot şi-ar aşeza un om pe piept? Sunt inumam că nu pot simţi iubire? "Iubirea nu e pentru toţi", mi-a spus un profesor universitar demult. E ora 20:30. Plec acum să o aştept la jumătatea drumului. În sfârşit o văd! E singură pe stradă la vreo zece metri în faţa mea, ascunsă sub o umbrelă mai mare ca ea. Ne regăsim, niciun gest firesc în plină stradă pustie. Abia dacă ne atingem, iar acest lucru e posibil datorită trotuarului prea mic. Ajungem acasă, iar timpul trece firesc. Mereu trecea mult mai repede cu ea, dar acum este altfel. Vorbim mai mult, simt că ne înţelegem. -Cum a fost ziua ta? Te-ai pregătit? În curând încep examenele. -Da, sunt deja anul doi, iar eu nu înţeleg de ce sunt la facultatea această. -Aici ai vrut, aminteşte-ţi că mi-ai zis acum un an că viaţă ta e o filozofie. Niciodată nu am înţeles exact ce ai, dar nu te pot lasă aşa, nu acum, nici în viitor. Îmi e şi nu îmi e bine cu tine. O privesc în ochi, iar tot ce îmi vine să-i spun e că e frumoasă. -Zâmbeşte! Eşti mai frumoasă când zâmbeşti! Ca un om neînsemnat care se crede pictor, a schiţat un zâmbet. -Ce a fost asta? -Am încercat să zâmbesc... -Nu aşa zâmbeşti tu, ţi-ai pierdut zâmbetul... Timpul trece, ne aşezăm în pat şi îmi spune. -Când o să renunţăm unul la celălalt? Tăcerea mea o îngroapă într-o tristeţe profundă, iar privirea să mă ocoleşte. Timpul trece, miezul nopţii e aici, ne ţine în braţele sale şi ne îndeamnă la visare. Totul în jurul nostru e scăldat într-un întuneric călduţ şi sigur, este sigur pentru că A. este aici, iar firea ei încălzeşte şi îmbracă totul în siguranţă. Uneori o simt atât de departe. O văd pe holuri, o zăresc în mulţimi de oameni, uracând şi coborând scările, iar eu stau în faţa unei uşi mereu şi mereu. Se întâmplă că uneori holul să fie gol, iar ea să stea lângă perete, o văd de la aceeaşi uşa aşteptând la o altă uşă. De ce ne privim, dar amândoi suntem împietriţi? Ce se întâmplă? De ce ne blocăm, iar când ne revenim plecăm în direcţii diferite? O simt adeseori într-un tunel din sticlă care are pe alocuri fâşii din ciment. Şi o văd, o văd adeseori prin sticlăaceea curată, stand singură, citind, gândindu-se, iar uneori o văd cu diverşi indivizi, atunci ceva din mine se rupe, moare chiar dinainte de a se naşte. Şi o văd, şi nu o văd, uneori e în faţă porţiunii din ciment, nu mai e ea, iar ora întâlnirii noastre niciodată nu soseşte. Tunelurile sunt infinite, iar ambiţia mea de a o vedea dinnou este doborâtă de sticlă dura a tunelului ei. Sufletele noastre nu sunt gemene, iar complexitatea fiinţei mele o răneşte. O văd mereu prin sticlă aceea, iar eu înaintez pe culoarul meu, ea îşi trăieşte viaţă normală, viaţă în care există oameni, prieteni, baluri, serate şi petreceri, veselie şicomunicare. A. da la schimb toate acestea pentru singurătate, în momentele în care e solitară, o zăresc şi îi tulbur gândurile. Sunt daţi în care mă apropii atât de mult de peretele tunelului meu, dar nu o zăresc, atunci mi-o imaginez trăind nepăsătoare într-o cafenea, dansând sau şi mai rău, mi-o imaginez în locuri inaccesibile şi mizerabile. Ce mai contează cum o văd când nu e lângă mine? Acum e aici şi o aud spunându-mi: -Ceea ce între noi nu va dura prea mult... Nu pot spune nimic, simt că mă doare, dar nu pot să-mi exteriorizez durerea. -Îmi doresc să investesc sentimente în cineva, iar cum în ţine nu pot... -Dar stai, cum să faci asta? Nu poţi, nu poţi pleca. Nu se întâmplă într-o zi să nu mă mai iubeşti. Cum să nu mă mai iubeşti? Tăcerea ei mă ingenuchiază, iar pielea mea este pătrunsă de cioburi mici, totul sângerează, dar nimic nu e mai dureros ca atunci când îţi sângerează mintea. Îmi spun în minte: "Dragă A., îmi pare rău, nu mi-ai făcut sufletul să sângereze." Şi totul se termină, ne îmbrăcăm în singurătate şi în solitaritate, iar la începutul dimineţii o aud spunându-mi: -Eu nu vreau să plec când răsare soarele, dar trebuie... Acum simt că destinul meu e infinit mai solitar decât mi-l imaginăm în fiecare zi. Sunt condamnat să alerg pe străzi, să simt oamenii, să-i ating, dar să nu-i înţeleg, să nu mă înţeleg nici pe mine, e cea mai mare durere. A. a plecat, nu ştiu când se întoarce, nu înţeleg dacă depind de ea, nu înţeleg de ce mă întorc, iar când se întoarce şi ea pentru o singură dată, o resping... Rămân cu tavanul meu, cu tristeţile şi durerile mele lăuntrice, cu incapacitatea de a fi uman în totalitate. Simt cum se cască inalauntrul meu o cavernă neagră pentru toateproiecţiile mele ce îmi fură substanţă. Zidurile cavernei vor fi tot mai ermetice cu cât A. e mai departe.

Decizii si greseli

           Dupa o zi lunga in care am facut o groaza de chestii ca sa ii multumesc pe toti, am luat o pauza. Mi-am facut o cafea si rasuflu usurata ca am trecut peste ziua asta, nu a fost nimic deosebit azi, dar sunt coplesita de mult prea multe ganduri si de o durere groaznica de umeri, de gat, de brate. Nici durerea asta nu imi da pace si imi doresc atat de mult sa fiu luata in brate chiar acum. Din pacate, n-o face nimeni pentru ca nimeni nu e langa mine acum aici.
            Cat am alergat azi dintr-o camera in alta, de afara pana in casa, m-am tot gandit la ceva. Ce sunt greselile si deciziile? Ce sunt ele cu adevarat si cum apar? Am facut atat de multe greseli si am luat tot la fel de multe decizii incat am ajuns sa cred ca aceste doua cuvinte inseamna acelasi lucru.
             Adeseori ma intreb daca e o greseala ca sunt aici sau daca este o decizie ca sunt aici. Cert e ca a ma afla aici, acum cu tot ce am si cu tot ce imi lipseste e decizia mea. Imi place sa cred ca eu pot face orice imi doresc cu tot ceea ce imi apartine, chiar si cu mine. Decid sa raman si sa cultiv cateva ganduri bune dupa o zi de treaba si de idei coplesitoare.
             In fine, iata-ma din nou aici, cu o cafea in fata laptop-ului purtand o discutie filosofica despre greseli si decizii. Cu cine discut? Cu mine, bineinteles. Cate decizii bune am luat in 16 ani? Cate greseli am facut si cate voi mai face? Nu am dispozitia cea mai buna pentru a purta o discutie existentiala cu mine insami, dar incerc, poate asa ma voi simti mai bine. In fond, ce sens ar mai avea viata exact asa cum e ea daca n-ar exista o discutie existentiala in interiorul nostru?
             Am tinut teorii intregi despre luarea deciziilor si efectele lor in interiorul meu. Dar oare pe cate dintre ele le-am aplicat in luarea unei decizii? Incep sa cred ca nu functionez normal daca ma mai gandesc la greselile pe care le consideram decizii bune in trecut. Nu stiu, acum stau si analizez cate decizii luate in trecut m-au ajutat cu adevarat. Cate greseli am facut cu gandul ca sunt decizii bune pentru mine? A fost bine cand am decis sa incep o noua viata? Da, a fost, caci nu mai puteam continua intr-un continuu stres, dar m-am gandit de cate probleme si stres voi da odata cu aceasta noua viata? Oare mi-era mai bine in vechea mea viata? Oare mai trebuia sa ma chinui sa plang? Am incercat asta azi, dar n-am putut, atatea ganduri si atatea reprosuri intr-o singura zi, dar degeaba. Nu mai pot sa plang, nu imi amintesc cand am plans ultima data. Stiu ca e recent si, de asemenea, mai stiu ca am nevoie sa plang. Dar plansul cu ce ajuta? Ajuta..dar doar pe moment. Te oboseste, iti simti oasele grele, ochii goi si te determina sa te asezi pe o margine a patului si sa stai acolo inert si obosit. Ce ajuta cu adevarat sa te simti mai bine cand te simti cel mai prost si mai ghinionist om din lume? O discutie cu tine, dar nu felul acela de discutie cu "Idioato, vezi ce ai facut? Nu esti in stare de nimic! Mai bine te-ai duce dracu!", nu! E atat de gresit...o discutie in care iti amintesti lucruri frumoase din viata ta, o discutie despre flori si voie buna, o discutie despre DECIZIILE BUNE LUATE IN TRECUT!
             Cu totii ne-am intalnit cu o discutie despre reincarnarea sufletului and bullshit. Mai cred sau nu in reincarnare? Asta n-are nicio relevanta acum. Ei, bine, ciclul asta al vietii despre care se crede ca sufletul trece prin mai multe vieti pana se perfectioneaza, pana invatat tot ce e de invatat se regaseste sub o alta forma in fiecare viata. Ciclul acesta se repeta pe parcursul unei vieti. Cred ca nu e nevoie de un numar de vieti pentru sufletul nostru, ci de un numar de ani pentru ca sufletul sa devina impacat cu sine, cu greselile si deciziile bune.
              Trecand sufletul asta prin mai multe etape, prin mai multe varste, invata mai multe lectii. Lectii de maturitate. Lectii prin care inveti sa accepti ca nu esti cauza greselilor altora, lectii prin care inveti ca nu esti o greseala, ci o decizie. Lectii prin care inveti ca, de multe ori, rabdarea si gandirea pozitiva nu sunt suficiente. Lectii prin care inveti ca oamenii dezamagesc constant pentru ca sunt oameni, iar perfectiunea nu este o caracteristica a omului. Lectii prin care inveti ca a uita si a ierta nu se pot realiza batand din palme si ca e mult mai tentant sa tii in brate greseala decat gandul ca iertarea ajuta.
             In jurul meu sunt oameni care ma detesta, ii simt, dar sunt si oameni care ma indragesc. Am intalnit si oameni care ma idealizeaza, ar trebui sa stie ca sunt om, iar oamenii dezamagesc orice ar fi chiar daca ii pui pe un piedestal si ii crezi aproape de perfectiune. Cred ca idealizarea indeamna omul la greseli. Cat de frumosi si de urati am fi daca am fi vazuti exact asa cum suntem! Cati ma vad exact asa cum sunt? E greu sa primesc un raspuns pentru ca am multe masti. Si eu ma mir ca inca ma mai descurc cu ele. E ceva rau sa ai masti?
             Ce e mai bine de facut? Sa stai cu ochii inchisi si sa amani problema sau sa ii deschizi si sa cauti rezolvarea problemei? Cum sunt deciziile? Grele, regretabile si interpretabile, toate aceste caracteristici pier in fata necesitatii deciziilor.
             Cum ma simt acum? Cate greseli voi face maine? Cate decizii mai iau pana la finalul zilei?

Despre discordanta dintre gandurile, trairile si actiunile mele si despre revelatiile la ceas de noapte

           Exista un circuit intre ganduri, trairi si actiuni. Si cand spun asta, ma gandesc la circuitul apei in natura. Mi s-a intamplat de foarte multe ori ca un gand sa mi se transforme intr-o emotie (traire, sentiment...). Acum incerc sa-mi amintesc un moment in care o traire mi s-a transformat mai apoi intr-un gand. Da, mi s-a intamplat si asta. Ganduri obsesive, chiar. Dar ce se intampla cand...cand un gand se contopeste cu o traire, iar tu nu constientizezi pe deplin acest lucru?

Am sa fac o icoana cu fotografia asta si voi incepe sa ma rog

          Sa nu vorbim despre asta acum. Ce vreau eu sa spun e ca mereu, dar absolut mereu mi s-a intamplat sa existe un spatiu vid intre ganduri si emotii. Mereu a fost ceva acolo pe care nu l-am putut contacta, nu l-am putut atinge si constientiza asa cum mi-as fi dorit. Si tocmai din cauza acestui spatiu am dezvoltat o dizarmonie intre gandurile si trairile mele. Pur si simplu nu se intersecteaza intr-un punct atunci cand imi doresc. Se intersecteaza, dar mult mai tarziu cand totul mi se pare pierdut, iar eu nu mai sunt in stare sa o iau de la capat si sa reconstruiesc ceva din ce a mai ramas. E firesc, nu imi pot cere sa actionez mecanic pentru ca sunt o fiinta si inca una dificila pe care mi-e greu chiar si mie sa o inteleg. Cum sa ma inteleaga altcineva daca nici eu insami nu ma pot intelege? Totul ia amploare cand discordanta dintre trairi si ganduri isi pune amprenta asupra actiunilor mele. De exemplu, acum cateva nopti stateam si fumam langa soba. Atat de urat! Cum sa fumez la soba? E o tigara irosita, dar din diverse motive nu puteam fuma in alta parte, asa ca am ales sa imi concentrez toate fortele ca sa o pot savura acolo. Era intuneric, era liniste dupa multa comunicare. Eram suparata, dar ceva, cineva statea acolo si imi transmitea printr-o forta ciudata ca nu trebuie sa fiu asa. Pana la urma urmei, toti suntem oameni, toti gresim, iar cand stii ca cineva e mereu acolo si te poate asculta, te poate ierta, te poate intelege si ,chiar mai mult, poate lua vina asupra sa, de ce sa nu te ambitionezi sa gresesti si mai mult? Greseala intentionata poate fi considerata o modalitate prin care poti sa ranesti. Si pentru ca e un intreg circuit, ranile pe care le faci cuiva se pot intoarce la tine dupa un timp. Revenind, stateam si-mi savuram tigara in liniste si in intuneric. Priveam spre ea, spre fumul ei, spre usa sobei, spre soba in sine, spre cenusa si imi auzeam vocea interioara spunandu-mi: "Tu stii ce faci acum? Stii cat ai riscat? Stii pentru ce ai riscat, stii pentru cine ai riscat? Stii ca nu se merita si totusi o faci. De ce? Iti place sa traiesti periculos? Iti place sa pui in joc prieteni, relatii, incredere, constinta ta, intreaga ta persoana? Chiar iti place sa traiesti momentul? De ce esti asa slaba?". Am incetat sa ma mai gandesc. M-am ridicat si am baut putina apa. Voiam sa sarut apa, nu s-o beau. Simteam ca viata mea depinde de acea gura de apa. Simteam ca o sa prind aripi, ca pot sa risc asa ore intregi. Oare daca nu beam apa, ma trezeam la realitate? Revelatia mea la ora 1 a fost spulberata, a fost scrisa pe o foaie a mintii mele si rupta, iar cel mai dureros fapt e ca n-a fost rupta de mine. De fapt, daca privesc in profunzime spre trecut, spre momentul acela, da, chiar de mine a fost rupta. De ce continui sa pun totul pe seama ta cand tu nu ai nicio vina? Eu sunt singura vinovata. Ma simt ca intr-o piesa proasta de teatru. Un teatru ieftin si este asa doar pentru ca eu sunt o actrita prea incapabila si prea falsa ca sa pot sa joc atatea roluri. Cine ma cunoaste cu totul? Cine imi cunoaste intr-un procent foarte mare gandurile, trairile si actiunile?
         
          Am vrut sa prezint cum discordanta aceasta imi mistuie fiinta, imi ataca toate actiunile, imi spulbera revelatiile si ma face sa nu mai plec de acolo. Sa raman, sa continui tot ce am inceput acum mult timp, pentru ce? Chiar asa, pentru ce fac toate astea? Nu mi-e de ajuns ca asupra mea se rasfrang efecte ale unor actiuni pe care nu eu le comit? Aceste efecte..imi vine sa rad..trebuie sa le suport mai tare, mai profund decat cei ce ispasesc actiunile pentru ca eu, da, eu le amplific. Chiar nu pot sa imi vad de treburile mele, sa ma linistesc si sa las tot ce ma depaseste deoparte?
          Imi doresc sa se intample ceva magic, ceva care sa ma ajute sa ma echilibrez, sa prind forte ca sa pot lucra cu trairile, gandurile si actiunile mele. Vreau sa existe armonie intre ele. Ma doare atat de mult cand natura unui gand nu e aceeasi cu cea a unui sentiment, atunci ia nastere o actiune cu efecte nocive, totul e ca un drog, ca o substanta toxica ce patrunde in interiorul meu si imi spune: "Asta meriti daca nu stii sa relationezi cu tine!". Substanta toxica am simtit-o abia intr-o dimineata cand simteam ca totul e pierdut, da, am pierdut ceva, pe cineva care imi oferea zambete si incurajare fara sa imi ceara ceva la schimb. Daca intr-adevar a fost ceva profund, n-am pierdut. Las timpul sa-mi arate, el se pricepe cel mai bine la asta. Timp si dorinta, ajutati-ma!
           "A fost bine? Ti-a placut? Iti place sa risti? Cat mai continui asa? Nu vrei sa te trezesti la realitate? O faci pe pielea ta. Ceea ce semeni, aceea culegi."
            Simt ca totul va fi bine, nu are cum sa fie asa. Nu poate sa existe un "pa, noi". Nu, nu, nu numai ca voi incerca sa demonstrez asta, chiar voi reusi. Doar da-mi timp!
            Cum ma simt acum? Nu ma simt niciun pentru ca am simtit in ultimele ore prea mult..prea mult pentru o zi, dar au fost zile si mai rele de atat. Si inca vor mai fi, stiu asta.
            Imi place sa risc. Dar cat voi mai risca? Maresc spatiul vid dintre ganduri, trairi si actiuni daca risc? Oare chiar se merita sa imi ucid toate revelatiile pentru ca risc pentru cateva momente? Stiu ca nu voi continua asa la infinit, nu se poate, dar pana atunci, hai sa incerc, hai sa incercam. Ce te costa? Ce ne costa? Pe tine nimic, pe mine totul.


"I can't give it up
To someone else's touch
Because I care too much
Care too much,
Care too much..."



"-Eu vreau sa investesc sentimente in cineva si cum in tine nu pot...
 -...
 -Nu va mai dura mult situatia asta..."

Still here

          Simplul fapt ca mi-e dor de tine nu e nici pe departe cea mai proasta parte care tine de tine.
     
 

          O sa incep sa numar saptamaniile si o sa-mi torturez mintea ca sa aseze in ordine cronologica fiecare lucru cu tine, fiecare cuvant, fiecare gest si prea putinele dati in care ne-am vazut. Asta nu conteaza acum. O pot face oricand. Mereu am in minte fiecare chestie ce tine de tine. Orice, absolut orice raportat la tine, orice lucru, timp, amintire, gand (si lista poate tinde spre infinit) ce a intrat in reactie cu tine iti contine mirosul, timbrul vocal, privirea.
          6 saptamani. Am crezut ca am scapat de tine, ca in sfarsit m-am vindecat de o boala grea si apasatoare, dar placuta.. cui ii place sa fie bolnav? Sa fii bolnav de o placere care iti consuma energia doar printr-o discutie... E groaznic de ciudat. Imi tot spun sa incetez, dar nu pot...totul invie si moare dupa fiecare cearta si impacare. Asa va continua totul pana o sa ajungem sa ne omoram sau pana cand o sa-mi recuperez mintile.
          Pentru prima data...imi doresc sa fii uitat de oameni, sa fii uitat de tine, sa fii stiut doar de mine. Doar cateva ore, te rog..

Procesul dezumanizarii (III)

 "Where do I take this pain of mine? I run, but it stays right by my side." 

Unde e starea de bine de acum aproape doua saptamani? Era prea placut ca sa dureze atat de mult pe cat speram.
S-a intamplat din nou. Primavara a revenit si pentru mine. Asa cum o simt eu: dureroasa si apasatoare. Sa includa dezumanizarea o durere fizica ce coincide cu acest anotimp care nu mi-a placut niciodata si care mi-a creat stari de nervozitate si de oboseala?
De doua zile simt ce trebuie sa simt in fiecare primavara, vai! In aceste doua-trei luni de primavara ma simt de parca as fi condamnata unor tratamente, unor blesteme care ma chinuie fizic, emotional si psihic.
Ce are de-a face primavara cu dezumanizarea? Poate nimic, poate totul. Poate ca pur si simplu coincid.
Uneori, imi inchid ochii si imi imaginez corpul ca o piatra funerara. Ii tin asa inchisi minute intregi si patrund cu forta imaginatiei dincolo de piatra funerara. Vad cutite intre coaste, iar muschii imi sunt presati de caramizi ce se sprijina pe manerele cutitelor, lamele lor se adancesc si-mi ating organele. Cutia mea toracica e din ce in ce mai presata, iar inima nu mai rezista. S-a spart, a crapat, iar din ea curge venin ce se prelinge pe lamele cutitelor care patrund si mai mult in organele mele. Se imprastie durere in tot trupul meu. Imi deschid ochii cu groaza si resimt durerea. E o placere ciudata si profunda in tot acest joc de imaginatie. Ma uimeste faptul ca simt durerea aceea pe viu exact asa cum mi-o imaginam. Sunt nopti in care renunt la tot ce se ascunde dincolo de piatra funerara si ma asez in pat. Un pat de ace care imi chinuie corpul incet si cu grija. Nu pot sa dorm pentru ca trebuie sa ma rasucesc in pat precum un om care are un demon in el ce il chinuie. Nu suport pernele, cearsafurile, nici hainele de pe mine. Ma doare tot corpul, chiar si ochii, ii simt agitati, privirea incetosata si imi doresc sa imi opresc ochii folosindu-ma de ace lungi ce i-ar strapunge pana la retina. Ar fi sange peste tot, cascade de sange in locul orbitelor...
Oboseala, lipsa de incredere, durere, durere. Si vesnicul gol care era umplut cu fericire acum doua saptamani. Ma intreb daca era o fericire adevarata sau daca era doar in mintea mea. Oare atinsesem un nou punct, oare imi imaginam sentimente intr-un mod foarte profund incat ajungeam sa cred ca sunt adevarate? E trist, prea trist, o tristete coplesitoare ma inunda. Nu ma mai pot minti ca sunt bine si fericita pentru ca au aparut problemele din nou.
Oboseala fizica imi chinuie psihicul. Il chinuie atat de tare incat incep sa-mi amintesc lucrurile placute din trecut, apoi fac legaturi (bolnavicioase) si ajung sa imi amintesc de momentele neplacute. E dezastru, amintirile mele frumoase se dueleaza cu cele neplacute si o iau razna. Creierul meu a ajuns sa fie o licoare care invie amintiri care ma intristeaza.
Fiecare efort ma oboseste teribil si nu mai gasesc nicio putere sa sper ca voi fi bine. Sunt constienta ca totul va trece, insa nu pot sa-mi doresc, nu gasesc o forta prin care sa pot sa ma gandesc la perioada de dupa astenia mea de primavara.
 Astenia de primavara ma face sa sufar teribil, sa-mi doresc sa dorm in pat pana n-o sa ma mai pot trezi.
Oare durerile provocare de primavara sa fie apogeul procesului dezumanizarii? Oare nu voi mai simti nimic in vara? Nu stiu ce-mi doresc, dar stiu un lucru: urasc primavara ca ma chinuie cum nu ma poate chinui nimeni si nimic.

Procesul dezumaniarii (II)

                A trecut o luna de cand am inceput procesul dezumaniarii mele. A te dezumaniza inseamna a deveni inuman, fara nimic sufleteste. Ce esti cand nu esti uman? (uman=mai multe sentimente decat ratiune, asta inseamna pentru mine "uman") Esti doar un sarcofag. Sarcofag pentru ratiune. Si un morman de carnuri fragile. Eu nu sunt asa acum. Si e foarte bine, nu-mi doresc sa ajung o umbra ganditoare. Vreau ca gandurile mele sa-mi afecteze mai tarziu sufletul, sa-mi declanseze emotii, sa ma faca sa tresalt de fericire si doar de fericire.
               Ma simt minunat. Sunt impacata cu mine chiar daca nu toate imi merg minunat. Pierd ore in sir, dar gasesc puterea sa nu le dau satisfactie oboselii si monotoniei. Gasesc sursa de a merge mai departe in ceva. Dar in ce? Nu stiu. Probabil ca in mine, e undeva ascunsa adanc, invelita in mii si mii de fulgi ce o protejeaza si o sustin sa rodeasca, sa ma ajute sa continui tot asa. Chiar mi-e bine. Si sunt fericita, chiar daca ceva va lipsi mereu...asta n-are importanta, la dracu! Sunt fericita si multumita, impacata cu mine si pot sa zic si sa tip orice gandesc ca nu-mi pasa de consecinte. Abia astept dimineata de maine (sper doar s-o prind, ar fi minunat daca as prinde rasaritul!), o sa ma joc cu razele, o sa ma bucur de aerul de primavara, o sa ma bucur de primul fum de tigara din zori, o sa admir peisajul dezolant din jurul meu si ii voi da voie mintii mele sa-l infrumuseteze asa cum doar ea stie...
             Nu-mi mai pasa de nimeni din exterior. Imi pasa doar de mine intr-o masura mai mare...dar nu extraordinar de mare, destul incat sa-mi port singura de grija..sau nu. Am decis sa ii dau dracu pe toti. Toti, toti, toti! Nu ma simt in stare sa cunosc oameni, sunt libera si zbor unde vreau, cand vreau si cel mai important, daca vreau! Nu vreau ganduri, obligatii, explicatii de dat si primit. Vreau sa fiu eu cu mine, doar cu mine, sa ma bucur de mine, sa ma dezvolt. Ma simt minunat.
             Sunt fericita, sunt fericita, sunt fericita! Si cel mai frumos lucru e ca nu am un motiv clar sa fiu asa. Sunt multe lucruri mici impachetate in cutii frumoase care ma atrag prin aspectul lor sa le deschid. Si le deschid! Primesc doar lucruri frumoase, sunt cu atat mai frumoase cu cat sunt mai mici. Mici fiind sunt aparent fara insemnare. Dar eu le dau un sens, dau sens si nonsensurilor (ca tot vorbesc de nonsensuri, imi doresc mult niste brate in care sa stau chiar acum si sa vorbesc nonsensuri, sa aberez fara sa-mi dau seama si sa nu afecteze pe nimeni ceea ce spun, nici macar pe mine..). Si cel mai frumos e cand le dau un sens lucrurilor tampitele, petalelor de flori sau cioburilor de la cana mea preferata (inca sufar c-am spart-o intr-o dimineata, dar le-am pastrat.. poate le voi topi si voi face o noua cana, vise...) sau chiar pietrei tale pe care o vad in fiecare dimineata intr-o scrumiera pe care n-o folosesc.
             E minunat, iar eu am luat-o razna. E cea mai tampita postare pe care am scris-o aici, dar simteam s-o fac.
             Dezumanizare, incurcate-ti sunt caile, mama!
             Ma duc sa dorm pana nu fac vreo dracie, dar oricum nu sunt in stare sa fac, sunt prea obosita...

Gene-fluturi pe umerii mei

2 luni.
7 date. 7 dati.
Simt fluturi pe umerii mei. La dracu, ti-am zis sa nu-ti atingi genele de umerii mei. Razi ca un drac, arati ca un drac, e bine ca mereu e noapte si nu te vad. Nici nu vreau sa te vad, dar sa-ti simt genele pe umerii mei?
E prea tarziu si eu iar nu mai gandesc. La dracu! Din nou! Sunt prea multe nopti intre noi si eu am o memorie prea buna.

Procesul dezumanizarii (partea I)

                  De cateva saptamani ma bate un gand. Mi-am analizat cam tot ce mi s-a intamplat in ultimii ani si, slava tuturor (D-)zeilor jegosi, am trecut prin destul de multe intamplari. Ma rog, nu vreau sa rascolesc trecutul pentru ca m-am chinuit sa-i fac o inmormantare cum se cuvine din moment ce n-am putut sa-l incinerez. Si cum spuneam, mi-am analizat experientele din urma carora am primit cateva grame de maturitate, pe multe dintre ele nici nu le voiam, dar daca viata iti da, iti da fiindca stie ca poti duce. M-am oprit atent asupra ultimului an, am adunat si am scazut, m-am incurcat in calcule, am rupt foaia aceea cu toate calculele si am luat-o de la capat. Cu ce m-am ales? Cu un gand pe care doresc sa-l materializez. Sunt doua luni de cand a inceput anul acesta, an in care imi doresc sa realizez multe pentru mine, sa ma ocup de dezvoltarea mea personala ca la finalul anului sa fiu cat se poate de multumita de mine. 2 luni si o saptamana. 2 luni cu evenimente care mai de care mai tampite. O saptamana, ultima saptamana care tocmai s-a terminat si prima la 16 ani. In saptamana asta am primit provocarea de a trece printr-un cerc din inele de loc. Nimic n-a mers bine, absolut nimic. Si toate din vina mea, asa se intampla cand esti indecis si confuz. Cand credeam ca apele s-au linistit intr-o oarecare masura, a trebuit s-o dau cu bata in balta ca altfel n-as fi eu. E ireparabil.Am zis s-o las moarta. Sa mai fac o inmormantare, dar ca sa o pot face asa cum se cuvine, va trebui sa incep un proces. Procesul dezumanizarii mele. I go back to the old me. Vechea eu...insensibila si rece. Sper sa reusesc.
                   Am mai fost aici. Solutia "cutia reprimarii" nu e buna. Am mai incercat-o si a urmat un bombardament atomic ca la Hiroshima si Nagasaki. Multe sentimente: ura, iubire, fericire, tristete. In doze foarte mari. S-au imprastiat si oamenii care au fost contaminati de ele s-au imbogatit. Cancer.
                   Stiu deja ce o sa mi se intample, sper doar sa fiu prudenta. Imi doresc sa nu mai actionez din impuls, sa ma mai panichez, sa am crize emotionale si sa ma stresez. Nu! Nu aceasta e solutia. Tot ceea ce fac, tot chinul psihologic la care ma supun e doar o metoda de degradare, mi-a ajuns cat m-am degradat in ultimul timp. Nu vreau sa-mi dau foc pentru ca nu sunt pasarea Phoenix ca sa renasc din cenusa mea.
                  O sa imi inchid toate sentimentele si trairile intr-un colt de suflet bine ferecat. Mare si spatios. Intunecat si rece. Fara ferestre! Sentimentele nu au voie sa intalneasca lumina pentru ca asa vor vedea chipuri si sufletele, aparente si deloc esente. De ce nu si esente? Pentru ca oamenii nu vor sa te lase sa ajungi la esenta lor, e greu si dificil, e o adevarata provocare sa ajungi la esenta adevarata a unui om, iar eu nu sunt vreun navigator prin mintea si prin sufletul altora. Columb a murit, iar daca vreau sa explorez, o sa ma explorez pe mine. Consider ca e mai important sa stiu cat se poate de multe despre mine pentru ca eu voi ramane aici, langa celelalte versiuni ale mele, pentru totdeauna. Toti ceilalti sunt trecatori.
                 Ce voi face eu fara sentimente? Nimic.. nu voi mai simti nimic, in schimb voi avea mai multe experiente si mai multe. Sa fie destule..ca doar nu-mi sunt suficiente cele de pana acum. Ce-si face omul cu mana lui e bine facut mereu! Pe dracu!
                  Voi ramane doar cu golul acela interior pe care il umplu mereu si mereu cu artificii doar pentru ca sa nu fiu inumana. Da, am mai avut golul asta cand simteam ca toate sentimentele sunt paianjeni feroce cu picioare din care le curge veninul. Nu-l voi mai umple, il voi lasa asa, iar urletele mele se vor bucura de el. Urlete? Da, nu vor mai fi urlete de disperare pentru ca nu va mai exista disperarea. Vor fi urlete pur si simplu. Urletele lupilor ce vor sa ma muste ca am devenit ce am fost candva.
                Voi fi ca statuia unui erou apus sau a unei zeitati pagane, candva pline de viata si energie, umanizata de ochii plini de speranta a adoratorilor ireali. Nimeni nu ma adora si nici nu-mi doresc asta. Numai eu ma ador cand oamenii ma cunosc cu toate imperfectiunile, cu tot veninul pe care il detin. Raman reci si pleaca.
                Adoratorii ireali sunt construiti de mine in asa fel incat sa aiba trairile si sentimentele pe care eu vreau sa le reprim. Dar ce se intampla cand adoratorii se risipesc si toate trairile lor se scurg? Raman doar o masa inerta din piatra sau din marmura cioplita intr-o forma simetrica cu scopul de a exprima ceva. Nu voi mai avea pe cine inspira, nu voi mai produce scantei dincolo de privirea lor. De privirea nimanui. Voi imbucura doar partea fizica, doar ochiul. Nu voi mai crea explozii in creier sau in suflet. Poate nici asta nu voi face, vor trece toti scarbiti pe langa mine cu sentimentul unui vag sau profund dezgust.
                 Cand mintea nu iti mai e invadata de emotie, singurul lucru ce iti mai ramane e ratiunea si incepi sa realizezi totul asa cum este, pur sau impur, concret, nu vor mai exista sentimentele sa dea o nuanta lucrurilor ce le realizezi. Vei vedea totul pe un fundal alb sau concret, vei constientiza toate detaliile.
                 Intrebarea mea e: tot ce simti e cauzat direct sau indirect de oameni? Tot ce simti e cauzat de oameni? Exista sentimente create de obiecte, de idei? Exista sentimente create de tine insuti? Iti poti crea trairi privindu-te in oglinda. Da, e cert lucrul asta, dar eu nu vreau...am sa sparg toate oglinzile pentru propriul meu confort psihologic.
                Mi-e frica sa recitesc ce am scris, o sa constat haosul si nu vreau. Am incercat sa scriu, n-am putut. Acum am eliberat o mare doza de agitatie, de haos, de criza emotionala ca sa pot sa ma dezumanizez. Asta e tot ce-mi doresc. Probabil nu voi mai putea scrie... Bineinteles! Cum naiba sa pot scrie daca nicio idee, niciun concept nu este in concordanta cu coarda lirica a sufletului?
                De azi, inima imi va fi precum o vioara a unui muzician ciung sau precum pensula unui pictor orb. Degeaba sunt instrumentul unei arte daca maestrul meu e inapt. Eu mi-am dorit sa fiu inapta sufleteste, eu ma voi lupta. Ce-mi fac cu mana mea, doar eu indur. Mai bine sa-mi fiu eu calau decat sa-mi fie alticineva sau sentimentele pentru altcineva. Macar stiu ca mi-o fac singura si ca n-am pe cine arunca vina.
                E bine, cred, nu stiu...gandesc prea mult. Vreau sa ies sa ma plimb,sa evadez, sa caut un loc pe camp unde sa-mi arunc sentimentele. Sau pe strada. Astept sa se lase noaptea, poate asa ma voi mai linisti. Ar trebui sa scriu, dar cu ce? Sentimente nu mai am, iar literatura e mai mult suflet decat ratiune.


Iar dupa mult timp, se va intampla asa...




Fluturi pe asfalt-Valuri si stele

"Cum dracu te mai poti iubi cand stii ca esti pe moarte?!"