Aseară eram în drumul meu obișnuit spre casă. Se făcea ca era cam cu trei sferturi de ceas trecut de miezul nopții. Ma gândesc și acum cum mă gândeam și aseară că eu sunt principalul motiv pentru care relațiile mele nu mai funcționează cu nimeni de ceva vreme...sau aproape cu nimeni. Enervată de această continuă nemulțumire, m-am distanțat de fiecare persoană, iar tu ai fost prima de care am fugit pentru că mi-ai demonstrat de prea multe dăți că oricât aș încerca să fiu alături de tine, mai devreme sau mai târziu mă vei îndepărta. Știu că îndepărtările acestea sunt pentru o perioadă limitată, la un moment dat ne regăsim pentru că vrei tu sau pentru că vreau eu. Îmi place că ne complăcem în aceeași incertitudine de la începutul lumilor din tunel.
Urcând spre casă, rememoram timpul petrecut cu tine...după atâtea întâmplări între noi, încă ești aici, iar eu mereu te aștept să mă cauți.
Priveam chipul tău din profil în semiîntuneric, admiram siluetele noastre în apă, în tăcere, iar în aer se simțea un spațiu gol și rece. Era intervalul acela, vidul dintre tunelurile noastre...era tot ce nu am putut să atingem în tot acest timp, în toate aceste locuri.
Vreau doar să știi că oriunde ne va duce timpul, vom fi cumva legați prin fire invizibile. Sper să nu se rupă.
Știi prea bine că niciodată nu se va întâmpla să nu îmi mai pese de tine. Sunt rece pentru că tu m-ai înghețat.
Mi-ar plăcea să poți citi rândurile acestea, dar n-ai habar de existența blogului meu banal.
