Still here

          Simplul fapt ca mi-e dor de tine nu e nici pe departe cea mai proasta parte care tine de tine.
     
 

          O sa incep sa numar saptamaniile si o sa-mi torturez mintea ca sa aseze in ordine cronologica fiecare lucru cu tine, fiecare cuvant, fiecare gest si prea putinele dati in care ne-am vazut. Asta nu conteaza acum. O pot face oricand. Mereu am in minte fiecare chestie ce tine de tine. Orice, absolut orice raportat la tine, orice lucru, timp, amintire, gand (si lista poate tinde spre infinit) ce a intrat in reactie cu tine iti contine mirosul, timbrul vocal, privirea.
          6 saptamani. Am crezut ca am scapat de tine, ca in sfarsit m-am vindecat de o boala grea si apasatoare, dar placuta.. cui ii place sa fie bolnav? Sa fii bolnav de o placere care iti consuma energia doar printr-o discutie... E groaznic de ciudat. Imi tot spun sa incetez, dar nu pot...totul invie si moare dupa fiecare cearta si impacare. Asa va continua totul pana o sa ajungem sa ne omoram sau pana cand o sa-mi recuperez mintile.
          Pentru prima data...imi doresc sa fii uitat de oameni, sa fii uitat de tine, sa fii stiut doar de mine. Doar cateva ore, te rog..

Procesul dezumanizarii (III)

 "Where do I take this pain of mine? I run, but it stays right by my side." 

Unde e starea de bine de acum aproape doua saptamani? Era prea placut ca sa dureze atat de mult pe cat speram.
S-a intamplat din nou. Primavara a revenit si pentru mine. Asa cum o simt eu: dureroasa si apasatoare. Sa includa dezumanizarea o durere fizica ce coincide cu acest anotimp care nu mi-a placut niciodata si care mi-a creat stari de nervozitate si de oboseala?
De doua zile simt ce trebuie sa simt in fiecare primavara, vai! In aceste doua-trei luni de primavara ma simt de parca as fi condamnata unor tratamente, unor blesteme care ma chinuie fizic, emotional si psihic.
Ce are de-a face primavara cu dezumanizarea? Poate nimic, poate totul. Poate ca pur si simplu coincid.
Uneori, imi inchid ochii si imi imaginez corpul ca o piatra funerara. Ii tin asa inchisi minute intregi si patrund cu forta imaginatiei dincolo de piatra funerara. Vad cutite intre coaste, iar muschii imi sunt presati de caramizi ce se sprijina pe manerele cutitelor, lamele lor se adancesc si-mi ating organele. Cutia mea toracica e din ce in ce mai presata, iar inima nu mai rezista. S-a spart, a crapat, iar din ea curge venin ce se prelinge pe lamele cutitelor care patrund si mai mult in organele mele. Se imprastie durere in tot trupul meu. Imi deschid ochii cu groaza si resimt durerea. E o placere ciudata si profunda in tot acest joc de imaginatie. Ma uimeste faptul ca simt durerea aceea pe viu exact asa cum mi-o imaginam. Sunt nopti in care renunt la tot ce se ascunde dincolo de piatra funerara si ma asez in pat. Un pat de ace care imi chinuie corpul incet si cu grija. Nu pot sa dorm pentru ca trebuie sa ma rasucesc in pat precum un om care are un demon in el ce il chinuie. Nu suport pernele, cearsafurile, nici hainele de pe mine. Ma doare tot corpul, chiar si ochii, ii simt agitati, privirea incetosata si imi doresc sa imi opresc ochii folosindu-ma de ace lungi ce i-ar strapunge pana la retina. Ar fi sange peste tot, cascade de sange in locul orbitelor...
Oboseala, lipsa de incredere, durere, durere. Si vesnicul gol care era umplut cu fericire acum doua saptamani. Ma intreb daca era o fericire adevarata sau daca era doar in mintea mea. Oare atinsesem un nou punct, oare imi imaginam sentimente intr-un mod foarte profund incat ajungeam sa cred ca sunt adevarate? E trist, prea trist, o tristete coplesitoare ma inunda. Nu ma mai pot minti ca sunt bine si fericita pentru ca au aparut problemele din nou.
Oboseala fizica imi chinuie psihicul. Il chinuie atat de tare incat incep sa-mi amintesc lucrurile placute din trecut, apoi fac legaturi (bolnavicioase) si ajung sa imi amintesc de momentele neplacute. E dezastru, amintirile mele frumoase se dueleaza cu cele neplacute si o iau razna. Creierul meu a ajuns sa fie o licoare care invie amintiri care ma intristeaza.
Fiecare efort ma oboseste teribil si nu mai gasesc nicio putere sa sper ca voi fi bine. Sunt constienta ca totul va trece, insa nu pot sa-mi doresc, nu gasesc o forta prin care sa pot sa ma gandesc la perioada de dupa astenia mea de primavara.
 Astenia de primavara ma face sa sufar teribil, sa-mi doresc sa dorm in pat pana n-o sa ma mai pot trezi.
Oare durerile provocare de primavara sa fie apogeul procesului dezumanizarii? Oare nu voi mai simti nimic in vara? Nu stiu ce-mi doresc, dar stiu un lucru: urasc primavara ca ma chinuie cum nu ma poate chinui nimeni si nimic.

Procesul dezumaniarii (II)

                A trecut o luna de cand am inceput procesul dezumaniarii mele. A te dezumaniza inseamna a deveni inuman, fara nimic sufleteste. Ce esti cand nu esti uman? (uman=mai multe sentimente decat ratiune, asta inseamna pentru mine "uman") Esti doar un sarcofag. Sarcofag pentru ratiune. Si un morman de carnuri fragile. Eu nu sunt asa acum. Si e foarte bine, nu-mi doresc sa ajung o umbra ganditoare. Vreau ca gandurile mele sa-mi afecteze mai tarziu sufletul, sa-mi declanseze emotii, sa ma faca sa tresalt de fericire si doar de fericire.
               Ma simt minunat. Sunt impacata cu mine chiar daca nu toate imi merg minunat. Pierd ore in sir, dar gasesc puterea sa nu le dau satisfactie oboselii si monotoniei. Gasesc sursa de a merge mai departe in ceva. Dar in ce? Nu stiu. Probabil ca in mine, e undeva ascunsa adanc, invelita in mii si mii de fulgi ce o protejeaza si o sustin sa rodeasca, sa ma ajute sa continui tot asa. Chiar mi-e bine. Si sunt fericita, chiar daca ceva va lipsi mereu...asta n-are importanta, la dracu! Sunt fericita si multumita, impacata cu mine si pot sa zic si sa tip orice gandesc ca nu-mi pasa de consecinte. Abia astept dimineata de maine (sper doar s-o prind, ar fi minunat daca as prinde rasaritul!), o sa ma joc cu razele, o sa ma bucur de aerul de primavara, o sa ma bucur de primul fum de tigara din zori, o sa admir peisajul dezolant din jurul meu si ii voi da voie mintii mele sa-l infrumuseteze asa cum doar ea stie...
             Nu-mi mai pasa de nimeni din exterior. Imi pasa doar de mine intr-o masura mai mare...dar nu extraordinar de mare, destul incat sa-mi port singura de grija..sau nu. Am decis sa ii dau dracu pe toti. Toti, toti, toti! Nu ma simt in stare sa cunosc oameni, sunt libera si zbor unde vreau, cand vreau si cel mai important, daca vreau! Nu vreau ganduri, obligatii, explicatii de dat si primit. Vreau sa fiu eu cu mine, doar cu mine, sa ma bucur de mine, sa ma dezvolt. Ma simt minunat.
             Sunt fericita, sunt fericita, sunt fericita! Si cel mai frumos lucru e ca nu am un motiv clar sa fiu asa. Sunt multe lucruri mici impachetate in cutii frumoase care ma atrag prin aspectul lor sa le deschid. Si le deschid! Primesc doar lucruri frumoase, sunt cu atat mai frumoase cu cat sunt mai mici. Mici fiind sunt aparent fara insemnare. Dar eu le dau un sens, dau sens si nonsensurilor (ca tot vorbesc de nonsensuri, imi doresc mult niste brate in care sa stau chiar acum si sa vorbesc nonsensuri, sa aberez fara sa-mi dau seama si sa nu afecteze pe nimeni ceea ce spun, nici macar pe mine..). Si cel mai frumos e cand le dau un sens lucrurilor tampitele, petalelor de flori sau cioburilor de la cana mea preferata (inca sufar c-am spart-o intr-o dimineata, dar le-am pastrat.. poate le voi topi si voi face o noua cana, vise...) sau chiar pietrei tale pe care o vad in fiecare dimineata intr-o scrumiera pe care n-o folosesc.
             E minunat, iar eu am luat-o razna. E cea mai tampita postare pe care am scris-o aici, dar simteam s-o fac.
             Dezumanizare, incurcate-ti sunt caile, mama!
             Ma duc sa dorm pana nu fac vreo dracie, dar oricum nu sunt in stare sa fac, sunt prea obosita...