Gene-fluturi pe umerii mei

2 luni.
7 date. 7 dati.
Simt fluturi pe umerii mei. La dracu, ti-am zis sa nu-ti atingi genele de umerii mei. Razi ca un drac, arati ca un drac, e bine ca mereu e noapte si nu te vad. Nici nu vreau sa te vad, dar sa-ti simt genele pe umerii mei?
E prea tarziu si eu iar nu mai gandesc. La dracu! Din nou! Sunt prea multe nopti intre noi si eu am o memorie prea buna.

Procesul dezumanizarii (partea I)

                  De cateva saptamani ma bate un gand. Mi-am analizat cam tot ce mi s-a intamplat in ultimii ani si, slava tuturor (D-)zeilor jegosi, am trecut prin destul de multe intamplari. Ma rog, nu vreau sa rascolesc trecutul pentru ca m-am chinuit sa-i fac o inmormantare cum se cuvine din moment ce n-am putut sa-l incinerez. Si cum spuneam, mi-am analizat experientele din urma carora am primit cateva grame de maturitate, pe multe dintre ele nici nu le voiam, dar daca viata iti da, iti da fiindca stie ca poti duce. M-am oprit atent asupra ultimului an, am adunat si am scazut, m-am incurcat in calcule, am rupt foaia aceea cu toate calculele si am luat-o de la capat. Cu ce m-am ales? Cu un gand pe care doresc sa-l materializez. Sunt doua luni de cand a inceput anul acesta, an in care imi doresc sa realizez multe pentru mine, sa ma ocup de dezvoltarea mea personala ca la finalul anului sa fiu cat se poate de multumita de mine. 2 luni si o saptamana. 2 luni cu evenimente care mai de care mai tampite. O saptamana, ultima saptamana care tocmai s-a terminat si prima la 16 ani. In saptamana asta am primit provocarea de a trece printr-un cerc din inele de loc. Nimic n-a mers bine, absolut nimic. Si toate din vina mea, asa se intampla cand esti indecis si confuz. Cand credeam ca apele s-au linistit intr-o oarecare masura, a trebuit s-o dau cu bata in balta ca altfel n-as fi eu. E ireparabil.Am zis s-o las moarta. Sa mai fac o inmormantare, dar ca sa o pot face asa cum se cuvine, va trebui sa incep un proces. Procesul dezumanizarii mele. I go back to the old me. Vechea eu...insensibila si rece. Sper sa reusesc.
                   Am mai fost aici. Solutia "cutia reprimarii" nu e buna. Am mai incercat-o si a urmat un bombardament atomic ca la Hiroshima si Nagasaki. Multe sentimente: ura, iubire, fericire, tristete. In doze foarte mari. S-au imprastiat si oamenii care au fost contaminati de ele s-au imbogatit. Cancer.
                   Stiu deja ce o sa mi se intample, sper doar sa fiu prudenta. Imi doresc sa nu mai actionez din impuls, sa ma mai panichez, sa am crize emotionale si sa ma stresez. Nu! Nu aceasta e solutia. Tot ceea ce fac, tot chinul psihologic la care ma supun e doar o metoda de degradare, mi-a ajuns cat m-am degradat in ultimul timp. Nu vreau sa-mi dau foc pentru ca nu sunt pasarea Phoenix ca sa renasc din cenusa mea.
                  O sa imi inchid toate sentimentele si trairile intr-un colt de suflet bine ferecat. Mare si spatios. Intunecat si rece. Fara ferestre! Sentimentele nu au voie sa intalneasca lumina pentru ca asa vor vedea chipuri si sufletele, aparente si deloc esente. De ce nu si esente? Pentru ca oamenii nu vor sa te lase sa ajungi la esenta lor, e greu si dificil, e o adevarata provocare sa ajungi la esenta adevarata a unui om, iar eu nu sunt vreun navigator prin mintea si prin sufletul altora. Columb a murit, iar daca vreau sa explorez, o sa ma explorez pe mine. Consider ca e mai important sa stiu cat se poate de multe despre mine pentru ca eu voi ramane aici, langa celelalte versiuni ale mele, pentru totdeauna. Toti ceilalti sunt trecatori.
                 Ce voi face eu fara sentimente? Nimic.. nu voi mai simti nimic, in schimb voi avea mai multe experiente si mai multe. Sa fie destule..ca doar nu-mi sunt suficiente cele de pana acum. Ce-si face omul cu mana lui e bine facut mereu! Pe dracu!
                  Voi ramane doar cu golul acela interior pe care il umplu mereu si mereu cu artificii doar pentru ca sa nu fiu inumana. Da, am mai avut golul asta cand simteam ca toate sentimentele sunt paianjeni feroce cu picioare din care le curge veninul. Nu-l voi mai umple, il voi lasa asa, iar urletele mele se vor bucura de el. Urlete? Da, nu vor mai fi urlete de disperare pentru ca nu va mai exista disperarea. Vor fi urlete pur si simplu. Urletele lupilor ce vor sa ma muste ca am devenit ce am fost candva.
                Voi fi ca statuia unui erou apus sau a unei zeitati pagane, candva pline de viata si energie, umanizata de ochii plini de speranta a adoratorilor ireali. Nimeni nu ma adora si nici nu-mi doresc asta. Numai eu ma ador cand oamenii ma cunosc cu toate imperfectiunile, cu tot veninul pe care il detin. Raman reci si pleaca.
                Adoratorii ireali sunt construiti de mine in asa fel incat sa aiba trairile si sentimentele pe care eu vreau sa le reprim. Dar ce se intampla cand adoratorii se risipesc si toate trairile lor se scurg? Raman doar o masa inerta din piatra sau din marmura cioplita intr-o forma simetrica cu scopul de a exprima ceva. Nu voi mai avea pe cine inspira, nu voi mai produce scantei dincolo de privirea lor. De privirea nimanui. Voi imbucura doar partea fizica, doar ochiul. Nu voi mai crea explozii in creier sau in suflet. Poate nici asta nu voi face, vor trece toti scarbiti pe langa mine cu sentimentul unui vag sau profund dezgust.
                 Cand mintea nu iti mai e invadata de emotie, singurul lucru ce iti mai ramane e ratiunea si incepi sa realizezi totul asa cum este, pur sau impur, concret, nu vor mai exista sentimentele sa dea o nuanta lucrurilor ce le realizezi. Vei vedea totul pe un fundal alb sau concret, vei constientiza toate detaliile.
                 Intrebarea mea e: tot ce simti e cauzat direct sau indirect de oameni? Tot ce simti e cauzat de oameni? Exista sentimente create de obiecte, de idei? Exista sentimente create de tine insuti? Iti poti crea trairi privindu-te in oglinda. Da, e cert lucrul asta, dar eu nu vreau...am sa sparg toate oglinzile pentru propriul meu confort psihologic.
                Mi-e frica sa recitesc ce am scris, o sa constat haosul si nu vreau. Am incercat sa scriu, n-am putut. Acum am eliberat o mare doza de agitatie, de haos, de criza emotionala ca sa pot sa ma dezumanizez. Asta e tot ce-mi doresc. Probabil nu voi mai putea scrie... Bineinteles! Cum naiba sa pot scrie daca nicio idee, niciun concept nu este in concordanta cu coarda lirica a sufletului?
                De azi, inima imi va fi precum o vioara a unui muzician ciung sau precum pensula unui pictor orb. Degeaba sunt instrumentul unei arte daca maestrul meu e inapt. Eu mi-am dorit sa fiu inapta sufleteste, eu ma voi lupta. Ce-mi fac cu mana mea, doar eu indur. Mai bine sa-mi fiu eu calau decat sa-mi fie alticineva sau sentimentele pentru altcineva. Macar stiu ca mi-o fac singura si ca n-am pe cine arunca vina.
                E bine, cred, nu stiu...gandesc prea mult. Vreau sa ies sa ma plimb,sa evadez, sa caut un loc pe camp unde sa-mi arunc sentimentele. Sau pe strada. Astept sa se lase noaptea, poate asa ma voi mai linisti. Ar trebui sa scriu, dar cu ce? Sentimente nu mai am, iar literatura e mai mult suflet decat ratiune.


Iar dupa mult timp, se va intampla asa...




Fluturi pe asfalt-Valuri si stele

"Cum dracu te mai poti iubi cand stii ca esti pe moarte?!"