Cu iubire despre iubire. Poate si alte aberatii.

Iubirea. Un subiect frecvent intalnit in literatura, in pictura, generalizand, in arta. Cea mai profunda stare pe care o poate simti omul, probabil, singura apropiata de extaz.
Ce este iubirea? Iubirea nu e un sentiment! E o stare sau un amalgam urias de sentimente contradictorii care duc la adevarata iubire formata din "vreau" si "nu vreau", din "pleaca" si "ramai", din "imi place" si "nu-mi place", din "te scot din mintile mele" si "m-am gandit toata ziua la tine si toata noaptea"
Prin iubire se dovedeste esenta contradictorie a naturii umane, sentimentele ce o alcatuiesc scindand de la durere la placere, de la nebunie la extaz, de la fericire la tristete, fiecare din ele fiind simtite cu o intensitate uriasa.
Este obositor, uneori sfasietor si distrugator pentru om ca fiinta care iti provoaca aceasta stare sa fie nepotrivita.
Paradoxal sau nu, iubirea de sine este mai presus decat orice fel de iubire. Iubirea de sine nu presupune egoism si narcisism, superioritate si mandrie nejustificata. Ea se manifesta in modul cel mai inocent prin care iti iubesti esenta, iti iubesti originile, iti iubesti pasiunile si dorinta de dezvoltare pe toate planurile. Iubirea de sine se manifesta si prin autorepros, prin mustrare...facand toate acestea iti dovedesti ca vrei tot ce e mai bun de la tine, iti autoreprosezi lucruri cand gresesti pentru ca vrei sa tragi foloase care iti dovesc, intr-un final, ca te iubesti
Azi, cand simti fluturi in stomac, te trezesti cu gandul ca iubesti. Iubesti o persoana, iar cand iubesti, devii gelos si posesiv intr-un final. Iti doresti acea persoana cu orice pret pentru ca stii ca in acel moment e singura care iti poate creea acea stare denumita iubire. Ei, bine, aceasta e cea mai mare forma de egoism care in zilele noastre poarta titlul de "iubire".
Spui ca iubesti o persoana. Si ce faci? O transformi...o faci sa corespunda standardelor tale, o obligi intr-un fel sau altul sa traiasca precum tine, sa aiba aceleasi principii si aceleasi idei. Nu, nu asa se face! Ce faci cand ajunge sa fie ca tine? Il iubesti! Pentru ca esti un incapabil emotional si rational sa-ti dai seama ca, de fapt si de drept, te iubesti pe tine, dar sub o alta forma. Iubesti un pseudo-tu materializat, o copie a ta, o reflexie intr-o apa nu prea limpede. Esti tu, dar parca nu esti tu cu adevarat. In felul asta l-ai distrus pe acel om, l-ai distrus, i-ai distrus esenta fiindca in egoismul si in neputinta ta de a te iubi pe tine insuti ai considerat ca e mai usor sa vestejesti un om.
Pana acum putin timp, am crezut ca iubirea inseamna sa te regasesti intr-o persoana. Nu, adevarata iubire presupune iubirea de sine si capacitatea de a iubi ceea ce nu esti tu, de a te completare.
E gresit sa cauti oameni care iti creeaza falsa stare de iubire. Creeaz-o tu inauntrul tau, fii intr-o continua stare de iubire, caci doar atunci vei gasi oameni cu ajutorul careia sa poti creea o relatie autentica.
Astfel, iubiti-va pentru a putea iubi, nu pervertiti cea mai profunda si revelatoare stare a naturii umane. Iubirea atrage iubire. Si-un lucru e cert, nimeni n-o sa investeasca iubire in cineva care nu e dispus sa manifeste iubirea de sine.

https://www.youtube.com/watch?v=cOLTrrcWE5c

"I know you've been hurt 
By someone else.
I can tell by the way
You carry yourself.
But if you'll let me, 
Here's what I'll do. 
I'll take care of you!"

...spunea batranul Kierkegaard odat' :"Viata poate fi inteleasa numai privind inapoi, dar trebuie traita privind inainte."

E o alta seara in care imi reiau gandurile diverisifacate, dar de data aceasta mi-am propus sa folosesc metoda lui Balzac. Ma voi apropia incet, incet de samburele gandurilor, implicit de esenta lor, astfel le voi putea intelege mai bine, poate, pe deplin si ma voi decide ca sa fac cu ele: sa le cultiv, sa le distrug, sa le instrainez.
E luni seara, toata ziua am fost pe drumuri si n-am avut timp sa-mi adun gandurile, totodata, e una din ultimele seri ale acestui an. Nu-mi cer o retrospectiva, ci doar cateva ganduri, idei conclusive dupa care sa ma pot ghida in anul urmator. Mi s-au intamplat atatea si-atatea, dar n-are rost sa le descriu subiectiv cu nume, timp si alte caracteristici neimportante pentru mine.
Un an, douasprezece luni, cincizeci si doua de saptamani, trei sute saizeci si cinci de zile si poate tot atatea intamplari. Oameni noi, intamplari noi, amintiri, amagiri si nimic concret, pareri si impresii noi, aprecieri si dezaprecieri, dezamagiri..
Ce mai conteaza? Nimic. Cati din toti cei pe care i-am cunoscut de-a lungul acestui an se mai gandesc acum la mine? E corect fata de mine sa ma gandesc la toti, iar ei sa nu-si mai aminteasca de mine? E cert ca amintirile ne invaluie intr-o sfera de lumina si totul pare ca acea sfera ne tine in viata, oarecum traim in sufletul celor ce isi amintesc de noi.. traim in interiorul lor. Se poate ca nu toti oamenii ce au trecut de-a lungul acestui an sa aiba o sfera de lumina intensa, poate fi o lumina usoara, slaba.. dar ei tot exista. Obisnuinta.
Nu stiu daca vreau sa inteleg evenimentele din acest an, stiu doar ca nu le mai pot trai din nou. In schimb, le pot oferi o sfera luminoasa si astfel le pot trai, le pot simti...dar nu la fel ca in momentul in care s-au intamplat. Astept...astept un ultim eveniment care sa-mi aminteasca de anul acesta.
Stiu ca trebuie sa incep sa traiesc din nou. Sau doar sa traiesc. Vreau sa nu mai mor incet cu incet de fiecare data cand intalnesc o situatie ce-mi fura din forte. Stiu ca in final voi trece peste fiecare, am trecut pana acum si voi mai trece.
Atat.
Mai stiu ceva. Stiu ca omul nu e doar trup, nici doar spirit, farama de divinitate. Ceea ce defineste omul cu o precizie mult mai mare ca celelalte doua este sufletul-mediu de intalnire al celor doua elemente ce impreuna cu acesta definesc omul, mediul ambiguu si etern chinuit, locul luptei perpetue dintre carnalitate si divinitate, dintre nocturn si luminos, dintre senin si cetos.
Mintea? Ah, da.. si ea mai este aici cu toate functiile ei. Dar cui ii pasa.. am vorbit despre ea folosind-o, storcand-o pentru cateva randuri odioase in postarea asta.

Sunt suspendata dincolo de fluxul timpului

Ma misc constant descriind infinitul. Devin o bucata de carne, un obiect cu prea multe insusiri fizice si prea putine insusiri sufletesti si psihice. Probabil sunt si cele sufletesti si psihice, insa le neg chiar daca nu vreau sa fac asta. De ce? Nici eu nu stiu...

Constat ca luciditatea mea devine superlativa in unele momente, iar in altele lipseste cu desavarsire, fapt ce ma conduce spre o ceata densa din care ma scoate luciditatea superlativa ce revine spontan. Lucrul acesta ma sperie teribil si ma face sa-mi pun din ce in ce mai multe intrebari ce imi epuizeaza energia, ce-mi termina noptile, ce ma nelinistesc si imi provoaca momente de insomnie. E teribil. Oare cand se va termina perioda asta? Uneori ma intreb daca sunt singura care e nevoita sa calce pe aceasta panza de intrebari tesuta de un paianjen nascut de propria imaginatie.

Noaptea trecuta m-am trezit si m-am privit in oglinda. Aveam ochii mici si obositi, privirea pierduta si, totusi, patrunzatoare. Ochii mei erau ca doua cristale suspendate in oceanul de lacrimi al mintii mele, ma amageam cu gandul ca sunt bine, dar stiam ca nu sunt asa. Eram obosita si timpul ma ocolea. Am stat putin si mi-am dat seama ca nu ma ocoleste, eram in spatele sau, undeva unde il puteam vedea cum fuge neincetat, eram privata de fluxul sau...

Stau pe o multime de cioburi si sangerez, iar cel mai tare ma afecteaza sangerarea interioara, cea a mintii si a sufletului meu. Oare cand voi incepe sa plang, lacrimile imi vor ajunge pana in varful degetelor, pana la calcaie si ma va ustura totul?


Nu am timp, nu am liniste, in schimb am o mie de ganduri care ma ard asemeni unei flacari puternice, incet si sigur. Pana cand?! Raman aici sa vad ce mi se mai intampla, chiar daca mi-e din ce in ce mai greu sa realizez o autoanaliza. Astept schimbari, pana acum am contemplat in tacere o lume din gheata si soare, din intuneric si lumina, o colivie din pasari comune, o lume cu oameni stersi, lumi peste alte lumi, oameni si siluete diluate in lipsa lor de profunzime. Poate n-am nimic, poate sunt doar opusul vostru, oameni. Poate si eu sunt o silueta ca si voi, dar eu sunt profunda, de aceea sunt condamnata sa simt si sa gandesc toate aceste lucruri pe care voi nu le puteti atinge.

Ceaţă

Metamorfoze. Stau asa sub cerul instelat, respir, privesc si ma gandesc ca trec printr-o serie de metamorfoze care ma conduc catre o ceata mai mult sau mai putin densa. Ca de fiecare data, metamorfoza la nivelul corpului e prea putin vizibila, inceata. Cea interioara, atat la nivelul psihicului, cat si la nivelul sufletului, e puternica, haotica precum o flacara ce se inteteste, ce se domoleste cand si cand. Metamorfoza interioara nu ia sfarsit, nu-mi da pace de mai bine de o luna. De fapt, eu sunt intr-o continua metamorfoza, doar ca in acest timp, totul a fost mai puternic, mai tumultuos si, poate, mai dureros. Sper ca finalul metamorfozelor sa fie unul conform asteptarilor mele, sper sa fie pozitiv.

Incerc sa ies pentru cateva minute din ceata, las putin timpul sa treaca. Si ma mint. Gata, timpul mi-a trecut. Abia acum in ultima secunda de liniste, secunda inafara cetii, imi dau seama ca nu mi-e bine asa. Stiam asta, dar neagreand, alungand ideea in luciditatea mea mascata de o inconstienta copilaroasa, mi-am dat seama ce imi provoaca durere. Eu insami fac toate aceste mici lucruri care ma ranesc singura, eu acord altora timp sa ma cunoasca, timp pe care il puteam folosi in a ma cunoaste pe mine mai bine. Si dupa ce ma cunosc, oamenii ma ranesc in timp ce ma ranesc singura. Inainte faceam artificii, spuneam ca iubesc, ca urasc, ca mi-e dor, dar nu era asa, pur si simplu nu simteam nimic. Voiam sa fiu si eu ca ceilalti, sa simt ceva, sa simt ca urasc, ca iubesc.. Tot ce aveam si simteam era un mare gol. Acel interval dintre suflete despre care s-a mai vorbit, da, nu mai ca la mine era intre mine si mine. Intre mine si proiectia mea, una din ele, caci nici eu nu mai stiu cate am. Si cate n-am.

Probabil e vina mea sau e vina metamorfozelor. Tot ce stiu e ca vreau sa evadez din lumea aceasta, vreau sa tip, sa ma detasez de tot ce e in jurul meu ca prin detasare sa-mi ofer timp si singuratate sa ma pot intelege, sa-mi pot face ordine in ganduri si nu doar acolo. 

E noapte, deja e tarziu, iar ceata devine din ce in ce mai densa, este exact ca un fum sau ca o perdea ce te invaluie si te conduce spre un taram al confuziilor. Oboseala, schimbarile, gandurile isi spun cuvintele fidel si subtil. Noaptea, in asemenea momente de confuzie, te simti atat de singur si-ti doresti atat de mult sa fii un motiv pentru ceva, pentru cineva.

Obsesii. Tunel. Gemeni.

             M-am intrebat adeseori ce sunt obsesiile. Si niciodata nu mi-am oferit un raspuns multumitor. Ce-i drept, sunt greu de multumit, dar dintre toti oamenii din lumea asta, sinele meu e singurul care ma poate multumi cel mai putin si cel mai greu. Ei, bine, obsesiile nu sunt altceva decat niste fixatii, precum niste amprente, ceva de care nu poti scapa. Ca un cosmar. Dar cosmarele sunt obsesii. In fine, trecand peste insemnatatea unei obsesii...ajung la gandul cu care am adormit cine stie cand...azi-noapte. M-am gandit la tunelul meu. De ce dracu vreau sa-l parasesc? Nu, e total gresit, e groaznic. Sa nu fac asta! Sa ma opreasca cineva!

Ma rog, e chiar asa de greu sa mai fie cineva cu un tunel alaturat tunelului meu? E chiar asa de greu sa existe un suflet geaman? De ce nu exista un tunel geaman? Un timp geaman? Gemeni.. suflete gemele in tuneluri gemele in timpuri gemene. Si mai stiu ceva, dar eu niciodata nu stiu nimic, cum ziceam...stiu ca toata obsesia mea cu tunelurile gemene, cu sufletele gemene, cu timpurile gemene se va materializa intr-o zi. Va creste, se va dezvolta. Si intr-un final...sufletele gemene isi vor termina primele timpuri gemele si vor ajunge la finalul tunelelor gemene. Ce e la finalul lor? Ei, bine, se vor intalni in fata unui perete alb de marmura. Iar pe marmura aceea va cadea usor o panza si va ramane fixata. O panza cu o scena pictata de mintea mea bolnava. Sufletele gemene vor incepe o noua etapa, vor avea alte timpuri gemene si vor contempla la infinit scena pictata de mine. 

Stau acum si ma gandesc ca toata povestea asta cu tunelurile, cu gemenii nu e altceva decat o nascocire de-a mea cu infatisare fantomatica sau poate e o credinta de-a mea care ma ajuta sa nu ma pierd de tot. Tunelurile intaresc dorinta mea de izolare, de conservare si totodata imi dovedesc cat imi e de drag de mine, cat de multa grija si afectiune manifest fata de sinele meu ratacit prin prea multe universuri deschise de o cheie. O cheie geamana, o cheie obsesiva.

Am inchis totul, am stins lumina si mi-am acordat timp de meditatie. Nici nu mai cred in tunelurile gemene.Exista doar un singur tunel. Tunelul meu trist si singuratic in care imi traiesc timpul. Aici mi-ai trait copilaria, imi traiesc adolescenta si tot asa. Imi voi topi ani de existenta si voi murdari cu ei peretii tunelului. Si am ferestre. Ferestre mari si curate din sticla transparenta. Uneori, oamenii se apropie de ferestre si privesc indignati, curiosi, amuzati spectacolul singuratatii mele fara leac. Iar eu pictez o impresie cu degetele mele scurte in sufletele lor.. si cu aceea raman. Si pleaca, si vin, si revin, si pleaca. Pleaca indignati de limbajul meu mut, de aparenta mea lipsa de esenta, de fluiditatea existentei mele. M-am topit. Ma topesc in fiecare zi. Odata cu plecarea fiecarui spectator, simt inca o data si inca o data ca destinul meu e infinit mai solitar de cat mi-l imaginez mereu si mereu.

Nu există un început

                     

                     Fiecare are o poveste, fiecare a ascultat povestea cuiva. Oricui.

Şi eu am povestea mea, fireşte, însă nu de aceea mă aflu din nou aici, la picioarele unui blog pe care îl creez dorindu-mi să reziste mai mult ca celelalte.

Povestea mea e una din acele poveşti care se adânceşte într-un necunoscut rece şi ceţos datorită mecanismului ciudat format din paradoxuri pe care obişnuiam să-l numesc gândirea mea.Sau mai bine zis, obişnuiam să-l numesc eu. Nu merită să încep cu numele sau vârsta mea, sunt detalii absurde de care aş vrea să fiu scutită mai mereu. Aş vrea să fiu că unul din personajele acelea din SF-uri. Da, mă refer la Raluri, personajul acela care m-a fascinat. Raluri din Planeta celor doi sori de Horia Aramă. Nu pot să cred că o perioadă am crezut că tocmai eu sunt Raluri. Oh, vai..

Revenind, deja m-am pierdut, nu ştiu ce caut aici, dar încerc să îmi reabilitez drumul. Mă străduiesc să nu fiu haotică şi să leg câteva idei plauzibile pe care le voi considera noua postare. Au trecut două ore deja, iar eu tot mă străduiesc să termin ceva ce n-am început. Deja am obosit. Nu ştiu ce voi scrie acum aici, nici măcar nu ştiu nimic despre timpul anonim şi timpul universal al ceasurilor, timpuri străine de sentimentele mele, de destinul meu, de înfiriparea sau năruirea unei iubiri, de aşteptarea şi de primirea morţii, este de fapt timpul fiecăruia dintre noi. Timpul meu a fost întotdeauna un fluviu ascuns ca şi mine şi tumultuos uneori, alteori extrem de lin, aproape că o mare încremenită şi veşnică unde eu aşteptam pe cineva, pe oricine. Şi stăteam pe malul timpului, pe malul marii în sine şi contemplam în extaz tot ce vedeam, iar alteori timpul devenea fluviul ce mă purta într-un vis în care voiam să fiu eu, chiar eu, orice ar fi asta. Şi eram. Priveam cu ochii mei halucinanţi in gol, apoi mă vedeam într-un sat doar al meu, stand aşa în odaia mea de om bolnav, cu faţă lipită de geam şi admirând zăpada cu privirea mea pierdută, dar încă pătrunzătoare.

Am obosit.Şi nu mai pot fi coerentă, nu că aş fi vreodată. Deja aberez prea rău, iar poveştile şi timpul şi totul din jurul meu mă sperie şi mă fac să tresar că arsă. Cred că globul meu de cristal s-a fisurat, voi găsi fisura şi voi fi bine. Mi-e frică. Şi mi se face şi mai multă frică atunci când nu ştiu de ce mi-e frică.