"Where do I take this pain of mine? I run, but it stays right by my side."Unde e starea de bine de acum aproape doua saptamani? Era prea placut ca sa dureze atat de mult pe cat speram.
S-a intamplat din nou. Primavara a revenit si pentru mine. Asa cum o simt eu: dureroasa si apasatoare. Sa includa dezumanizarea o durere fizica ce coincide cu acest anotimp care nu mi-a placut niciodata si care mi-a creat stari de nervozitate si de oboseala?
De doua zile simt ce trebuie sa simt in fiecare primavara, vai! In aceste doua-trei luni de primavara ma simt de parca as fi condamnata unor tratamente, unor blesteme care ma chinuie fizic, emotional si psihic.
Ce are de-a face primavara cu dezumanizarea? Poate nimic, poate totul. Poate ca pur si simplu coincid.
Uneori, imi inchid ochii si imi imaginez corpul ca o piatra funerara. Ii tin asa inchisi minute intregi si patrund cu forta imaginatiei dincolo de piatra funerara. Vad cutite intre coaste, iar muschii imi sunt presati de caramizi ce se sprijina pe manerele cutitelor, lamele lor se adancesc si-mi ating organele. Cutia mea toracica e din ce in ce mai presata, iar inima nu mai rezista. S-a spart, a crapat, iar din ea curge venin ce se prelinge pe lamele cutitelor care patrund si mai mult in organele mele. Se imprastie durere in tot trupul meu. Imi deschid ochii cu groaza si resimt durerea. E o placere ciudata si profunda in tot acest joc de imaginatie. Ma uimeste faptul ca simt durerea aceea pe viu exact asa cum mi-o imaginam. Sunt nopti in care renunt la tot ce se ascunde dincolo de piatra funerara si ma asez in pat. Un pat de ace care imi chinuie corpul incet si cu grija. Nu pot sa dorm pentru ca trebuie sa ma rasucesc in pat precum un om care are un demon in el ce il chinuie. Nu suport pernele, cearsafurile, nici hainele de pe mine. Ma doare tot corpul, chiar si ochii, ii simt agitati, privirea incetosata si imi doresc sa imi opresc ochii folosindu-ma de ace lungi ce i-ar strapunge pana la retina. Ar fi sange peste tot, cascade de sange in locul orbitelor...
Oboseala, lipsa de incredere, durere, durere. Si vesnicul gol care era umplut cu fericire acum doua saptamani. Ma intreb daca era o fericire adevarata sau daca era doar in mintea mea. Oare atinsesem un nou punct, oare imi imaginam sentimente intr-un mod foarte profund incat ajungeam sa cred ca sunt adevarate? E trist, prea trist, o tristete coplesitoare ma inunda. Nu ma mai pot minti ca sunt bine si fericita pentru ca au aparut problemele din nou.
Oboseala fizica imi chinuie psihicul. Il chinuie atat de tare incat incep sa-mi amintesc lucrurile placute din trecut, apoi fac legaturi (bolnavicioase) si ajung sa imi amintesc de momentele neplacute. E dezastru, amintirile mele frumoase se dueleaza cu cele neplacute si o iau razna. Creierul meu a ajuns sa fie o licoare care invie amintiri care ma intristeaza.
Fiecare efort ma oboseste teribil si nu mai gasesc nicio putere sa sper ca voi fi bine. Sunt constienta ca totul va trece, insa nu pot sa-mi doresc, nu gasesc o forta prin care sa pot sa ma gandesc la perioada de dupa astenia mea de primavara.
Astenia de primavara ma face sa sufar teribil, sa-mi doresc sa dorm in pat pana n-o sa ma mai pot trezi.
Oare durerile provocare de primavara sa fie apogeul procesului dezumanizarii? Oare nu voi mai simti nimic in vara? Nu stiu ce-mi doresc, dar stiu un lucru: urasc primavara ca ma chinuie cum nu ma poate chinui nimeni si nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu