A trecut o luna de cand am inceput procesul dezumaniarii mele. A te dezumaniza inseamna a deveni inuman, fara nimic sufleteste. Ce esti cand nu esti uman? (uman=mai multe sentimente decat ratiune, asta inseamna pentru mine "uman") Esti doar un sarcofag. Sarcofag pentru ratiune. Si un morman de carnuri fragile. Eu nu sunt asa acum. Si e foarte bine, nu-mi doresc sa ajung o umbra ganditoare. Vreau ca gandurile mele sa-mi afecteze mai tarziu sufletul, sa-mi declanseze emotii, sa ma faca sa tresalt de fericire si doar de fericire.
Ma simt minunat. Sunt impacata cu mine chiar daca nu toate imi merg minunat. Pierd ore in sir, dar gasesc puterea sa nu le dau satisfactie oboselii si monotoniei. Gasesc sursa de a merge mai departe in ceva. Dar in ce? Nu stiu. Probabil ca in mine, e undeva ascunsa adanc, invelita in mii si mii de fulgi ce o protejeaza si o sustin sa rodeasca, sa ma ajute sa continui tot asa. Chiar mi-e bine. Si sunt fericita, chiar daca ceva va lipsi mereu...asta n-are importanta, la dracu! Sunt fericita si multumita, impacata cu mine si pot sa zic si sa tip orice gandesc ca nu-mi pasa de consecinte. Abia astept dimineata de maine (sper doar s-o prind, ar fi minunat daca as prinde rasaritul!), o sa ma joc cu razele, o sa ma bucur de aerul de primavara, o sa ma bucur de primul fum de tigara din zori, o sa admir peisajul dezolant din jurul meu si ii voi da voie mintii mele sa-l infrumuseteze asa cum doar ea stie...
Nu-mi mai pasa de nimeni din exterior. Imi pasa doar de mine intr-o masura mai mare...dar nu extraordinar de mare, destul incat sa-mi port singura de grija..sau nu. Am decis sa ii dau dracu pe toti. Toti, toti, toti! Nu ma simt in stare sa cunosc oameni, sunt libera si zbor unde vreau, cand vreau si cel mai important, daca vreau! Nu vreau ganduri, obligatii, explicatii de dat si primit. Vreau sa fiu eu cu mine, doar cu mine, sa ma bucur de mine, sa ma dezvolt. Ma simt minunat.
Sunt fericita, sunt fericita, sunt fericita! Si cel mai frumos lucru e ca nu am un motiv clar sa fiu asa. Sunt multe lucruri mici impachetate in cutii frumoase care ma atrag prin aspectul lor sa le deschid. Si le deschid! Primesc doar lucruri frumoase, sunt cu atat mai frumoase cu cat sunt mai mici. Mici fiind sunt aparent fara insemnare. Dar eu le dau un sens, dau sens si nonsensurilor (ca tot vorbesc de nonsensuri, imi doresc mult niste brate in care sa stau chiar acum si sa vorbesc nonsensuri, sa aberez fara sa-mi dau seama si sa nu afecteze pe nimeni ceea ce spun, nici macar pe mine..). Si cel mai frumos e cand le dau un sens lucrurilor tampitele, petalelor de flori sau cioburilor de la cana mea preferata (inca sufar c-am spart-o intr-o dimineata, dar le-am pastrat.. poate le voi topi si voi face o noua cana, vise...) sau chiar pietrei tale pe care o vad in fiecare dimineata intr-o scrumiera pe care n-o folosesc.
E minunat, iar eu am luat-o razna. E cea mai tampita postare pe care am scris-o aici, dar simteam s-o fac.
Dezumanizare, incurcate-ti sunt caile, mama!
Ma duc sa dorm pana nu fac vreo dracie, dar oricum nu sunt in stare sa fac, sunt prea obosita...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu