Aripi spre o nouă schimbare

Cum cele douăzeci și patru de ore ale zilei se împart în zi și în noapte, așa mă împart și eu în două stări care mă ard de câteva săptămâni: noaptea mea e o continuă insomnie, iar ziua o continuă stare de somnolență.
Zilele trec, iar eu sunt din ce în ce mai departe de mine. Conștiința mea s-a trezit și e propriul meu inamic. Mi-o imaginez uneori ca fiind o femeie superbă cu un revolver în mâna sa delicată, dar puternică. Stă într-o cameră mare și goală privindu-mă din spate...iar eu stau în oglindă și îmi amintesc tot răul făcut. Ticăitul sinistru al ceasului de lângă mine o face să se ridice și să se apropie de mine, atunci revolverul îmi atinge coastele și urcă încet spre tâmplă. Valuri de ceață îmi stăpânesc privirea și frica mă cuprinde. O cămașă de forță mă ține și durerea psihică începe. Trupul mi-e paralizat, iar sufletul așezat pe un pat de cuie. Spectacolul începe, iar eu mă transform într-un fir de sânge.
Noaptea mea e un păiajen negru și puternic ce își țese pânza de jur împrejurul capului meu, iar gândurile ies și se împletesc de acele fire de pânză. Simt cum veninul din gânduri se scurge pe trupul meu și ajunge la oase. Îmbătrânesc pentru câteva ore și totul nu mai are sens. Nici măcar eu care am devenit un inamic pentru mine însămi. Conștiința mă torturează până cedez fizic și adorm, mă trezesc din coșmar și nu îmi gasesc locul. Deja e zi iar totul se transformă într-o stare de oboseală plăcută, o amorțeală perfectă în care îmi așez nesomnul-copil al nopților mele.
Nu mai are cine mă chinui, așa că mă chinuie fiinta mea interioară.
Inima nu mai e, trupul se pierde ușor în aburii durerii, iar mintea mă chinuie.
Amiaza și seara sunt cele mai plăcute și nocive părți ale zilei. Trăiesc, dar o parte din mine știe ca noaptea urmează și o voi lua de la capăt.
Vreau să îmi crească aripi spre o nouă schimbare, știu că nu e posibil atât timp cât nu plătesc tot ce am făcut. Probabil sunt un om rău, dar sunt un om rău și inconștient.
Roata Karmei s-a întors și eu nu o pot duce...maybe this is the end. Maybe this is the beggining.
E prea târziu să îmi pară rău?
Lumea se destramă în liniște ca un vis urât. Dintre toate aceste timpuri, nu îmi mai rămâne decât durerea care mai stăruie în mine, dar și aceasta va asurzi treptat, ultimele legături se rup ca pânza nopții mele. Din tot haosul în care mă învârt, mai stăruie doar sunetul vocii sufletului meu mort..uneori și mintea imi mai șoptește ceva discret și rece. Tot ce e mai trist e faptul ca nu le mai prind intelesul.
Ochii mei au frumusețea goliciunii veșnice a ochilor celor morți.