Sunt suspendata dincolo de fluxul timpului

Ma misc constant descriind infinitul. Devin o bucata de carne, un obiect cu prea multe insusiri fizice si prea putine insusiri sufletesti si psihice. Probabil sunt si cele sufletesti si psihice, insa le neg chiar daca nu vreau sa fac asta. De ce? Nici eu nu stiu...

Constat ca luciditatea mea devine superlativa in unele momente, iar in altele lipseste cu desavarsire, fapt ce ma conduce spre o ceata densa din care ma scoate luciditatea superlativa ce revine spontan. Lucrul acesta ma sperie teribil si ma face sa-mi pun din ce in ce mai multe intrebari ce imi epuizeaza energia, ce-mi termina noptile, ce ma nelinistesc si imi provoaca momente de insomnie. E teribil. Oare cand se va termina perioda asta? Uneori ma intreb daca sunt singura care e nevoita sa calce pe aceasta panza de intrebari tesuta de un paianjen nascut de propria imaginatie.

Noaptea trecuta m-am trezit si m-am privit in oglinda. Aveam ochii mici si obositi, privirea pierduta si, totusi, patrunzatoare. Ochii mei erau ca doua cristale suspendate in oceanul de lacrimi al mintii mele, ma amageam cu gandul ca sunt bine, dar stiam ca nu sunt asa. Eram obosita si timpul ma ocolea. Am stat putin si mi-am dat seama ca nu ma ocoleste, eram in spatele sau, undeva unde il puteam vedea cum fuge neincetat, eram privata de fluxul sau...

Stau pe o multime de cioburi si sangerez, iar cel mai tare ma afecteaza sangerarea interioara, cea a mintii si a sufletului meu. Oare cand voi incepe sa plang, lacrimile imi vor ajunge pana in varful degetelor, pana la calcaie si ma va ustura totul?


Nu am timp, nu am liniste, in schimb am o mie de ganduri care ma ard asemeni unei flacari puternice, incet si sigur. Pana cand?! Raman aici sa vad ce mi se mai intampla, chiar daca mi-e din ce in ce mai greu sa realizez o autoanaliza. Astept schimbari, pana acum am contemplat in tacere o lume din gheata si soare, din intuneric si lumina, o colivie din pasari comune, o lume cu oameni stersi, lumi peste alte lumi, oameni si siluete diluate in lipsa lor de profunzime. Poate n-am nimic, poate sunt doar opusul vostru, oameni. Poate si eu sunt o silueta ca si voi, dar eu sunt profunda, de aceea sunt condamnata sa simt si sa gandesc toate aceste lucruri pe care voi nu le puteti atinge.

Ceaţă

Metamorfoze. Stau asa sub cerul instelat, respir, privesc si ma gandesc ca trec printr-o serie de metamorfoze care ma conduc catre o ceata mai mult sau mai putin densa. Ca de fiecare data, metamorfoza la nivelul corpului e prea putin vizibila, inceata. Cea interioara, atat la nivelul psihicului, cat si la nivelul sufletului, e puternica, haotica precum o flacara ce se inteteste, ce se domoleste cand si cand. Metamorfoza interioara nu ia sfarsit, nu-mi da pace de mai bine de o luna. De fapt, eu sunt intr-o continua metamorfoza, doar ca in acest timp, totul a fost mai puternic, mai tumultuos si, poate, mai dureros. Sper ca finalul metamorfozelor sa fie unul conform asteptarilor mele, sper sa fie pozitiv.

Incerc sa ies pentru cateva minute din ceata, las putin timpul sa treaca. Si ma mint. Gata, timpul mi-a trecut. Abia acum in ultima secunda de liniste, secunda inafara cetii, imi dau seama ca nu mi-e bine asa. Stiam asta, dar neagreand, alungand ideea in luciditatea mea mascata de o inconstienta copilaroasa, mi-am dat seama ce imi provoaca durere. Eu insami fac toate aceste mici lucruri care ma ranesc singura, eu acord altora timp sa ma cunoasca, timp pe care il puteam folosi in a ma cunoaste pe mine mai bine. Si dupa ce ma cunosc, oamenii ma ranesc in timp ce ma ranesc singura. Inainte faceam artificii, spuneam ca iubesc, ca urasc, ca mi-e dor, dar nu era asa, pur si simplu nu simteam nimic. Voiam sa fiu si eu ca ceilalti, sa simt ceva, sa simt ca urasc, ca iubesc.. Tot ce aveam si simteam era un mare gol. Acel interval dintre suflete despre care s-a mai vorbit, da, nu mai ca la mine era intre mine si mine. Intre mine si proiectia mea, una din ele, caci nici eu nu mai stiu cate am. Si cate n-am.

Probabil e vina mea sau e vina metamorfozelor. Tot ce stiu e ca vreau sa evadez din lumea aceasta, vreau sa tip, sa ma detasez de tot ce e in jurul meu ca prin detasare sa-mi ofer timp si singuratate sa ma pot intelege, sa-mi pot face ordine in ganduri si nu doar acolo. 

E noapte, deja e tarziu, iar ceata devine din ce in ce mai densa, este exact ca un fum sau ca o perdea ce te invaluie si te conduce spre un taram al confuziilor. Oboseala, schimbarile, gandurile isi spun cuvintele fidel si subtil. Noaptea, in asemenea momente de confuzie, te simti atat de singur si-ti doresti atat de mult sa fii un motiv pentru ceva, pentru cineva.

Obsesii. Tunel. Gemeni.

             M-am intrebat adeseori ce sunt obsesiile. Si niciodata nu mi-am oferit un raspuns multumitor. Ce-i drept, sunt greu de multumit, dar dintre toti oamenii din lumea asta, sinele meu e singurul care ma poate multumi cel mai putin si cel mai greu. Ei, bine, obsesiile nu sunt altceva decat niste fixatii, precum niste amprente, ceva de care nu poti scapa. Ca un cosmar. Dar cosmarele sunt obsesii. In fine, trecand peste insemnatatea unei obsesii...ajung la gandul cu care am adormit cine stie cand...azi-noapte. M-am gandit la tunelul meu. De ce dracu vreau sa-l parasesc? Nu, e total gresit, e groaznic. Sa nu fac asta! Sa ma opreasca cineva!

Ma rog, e chiar asa de greu sa mai fie cineva cu un tunel alaturat tunelului meu? E chiar asa de greu sa existe un suflet geaman? De ce nu exista un tunel geaman? Un timp geaman? Gemeni.. suflete gemele in tuneluri gemele in timpuri gemene. Si mai stiu ceva, dar eu niciodata nu stiu nimic, cum ziceam...stiu ca toata obsesia mea cu tunelurile gemene, cu sufletele gemene, cu timpurile gemene se va materializa intr-o zi. Va creste, se va dezvolta. Si intr-un final...sufletele gemene isi vor termina primele timpuri gemele si vor ajunge la finalul tunelelor gemene. Ce e la finalul lor? Ei, bine, se vor intalni in fata unui perete alb de marmura. Iar pe marmura aceea va cadea usor o panza si va ramane fixata. O panza cu o scena pictata de mintea mea bolnava. Sufletele gemene vor incepe o noua etapa, vor avea alte timpuri gemene si vor contempla la infinit scena pictata de mine. 

Stau acum si ma gandesc ca toata povestea asta cu tunelurile, cu gemenii nu e altceva decat o nascocire de-a mea cu infatisare fantomatica sau poate e o credinta de-a mea care ma ajuta sa nu ma pierd de tot. Tunelurile intaresc dorinta mea de izolare, de conservare si totodata imi dovedesc cat imi e de drag de mine, cat de multa grija si afectiune manifest fata de sinele meu ratacit prin prea multe universuri deschise de o cheie. O cheie geamana, o cheie obsesiva.

Am inchis totul, am stins lumina si mi-am acordat timp de meditatie. Nici nu mai cred in tunelurile gemene.Exista doar un singur tunel. Tunelul meu trist si singuratic in care imi traiesc timpul. Aici mi-ai trait copilaria, imi traiesc adolescenta si tot asa. Imi voi topi ani de existenta si voi murdari cu ei peretii tunelului. Si am ferestre. Ferestre mari si curate din sticla transparenta. Uneori, oamenii se apropie de ferestre si privesc indignati, curiosi, amuzati spectacolul singuratatii mele fara leac. Iar eu pictez o impresie cu degetele mele scurte in sufletele lor.. si cu aceea raman. Si pleaca, si vin, si revin, si pleaca. Pleaca indignati de limbajul meu mut, de aparenta mea lipsa de esenta, de fluiditatea existentei mele. M-am topit. Ma topesc in fiecare zi. Odata cu plecarea fiecarui spectator, simt inca o data si inca o data ca destinul meu e infinit mai solitar de cat mi-l imaginez mereu si mereu.