Introspectie

              M-am privit pret de douazeci de minute in oglinda.
              Si m-am intrebat daca exist.
              Atunci oglinda s-a innegrit. Sau totul era doar in mintea mea.
              Sigur era. Nu trebuia sa fac asta, am zis ca n-o mai fac. De ce repet aceeasi greseala?
              Poate pentru ca imi place.



Ultima data cand m-am trezit, era 5:30. S-a intamplat brusc, dar ma asteptam. Dormeam si nu dormeam. M-au trezit bataile inimii tale. Erau prea puternice. Te-am visat din nou. La fel. Dar nu mai stiu cum. Pe cine am visat?
Era 5:30, iar greutatea oaselor mele batrane ma coplesea. Am tras cu brutalitate de perdele si am deschis geamul. Am vrut sa ies afara, dar abia am putut sa-mi misc corpul. Si am ajuns. Ma intepa cerul in ochi. Cioburi de cer mi-au cazut in ochi si mi-au furat privirea pana pe la ora 7. Am adormit si m-am trezit.
Era 10. M-am privit in oglinda pentru prima oara in acea zi. Sunt la fel ca in restul zilelor, totusi azi simt cum ceva imi sfarama oasele. Un spargator de nuci. O rasnita. Exista o rasnita a coastelor. Se rasnesc coastele pana devin zahar pudra. Si apoi totul zboara ca praful de pe camasa ta. Dar nu azi. Azi coastele mele nu vor ajunge praf.
Ce s-a intamplat noaptea trecuta? Oare un monstru si-a facut culcus printre coastele mele?

O creatura imi scurma cu gheare infecte spatiul dintre coaste, nu ma lasa sa trag aer in plamani. Poate e doar un junghi. Esti un junghi. Treci.
Junghiul nu imi da pace, orele trec. Sunt sferice, perfecte, goale. Imi urlii intre coaste. Este o frumusete interioara, dureros de frumoasa.
Junghiul nu-mi da pace. Il rog, ii strig sa ma lase in pace. 

L-am purtat o zi intreaga. L-am lasat sa iasa prin gatul meu sa-l aline razele soarelui. Sau poate briza.
Era 23:44. M-am privit in oglinda douazeci de minute. Nu trebuia sa fac asta. Junghiul a iesit cu zambetul lui stricat si i-a soptit oglinzii: "Stai cuminte. Revin."
E 2:44. Imi curat degetele si mi le strecor printre coaste. Si plec, si plec, si plec in cautarea demonului din mine, in cautarea ta, junghi suprem.
Am sa te gasesc, am sa te arunc din mine cu pretul de-a imi sufla peste praful de coaste. O sa imi rasnesti coastele daca te scot din mine? Voi scormoni asa in mine ore intregi, zile.
Iar sangele mi se va prelinge de pe degete pana in coate si va ajunge pana sub unghiile de la picioare.



              Am sa cad in pat, iar din pat pe covor.
              Nu voi gasi nimic in coastele mele. Esti un junghi invizibil.
              Mi-am amintit cum te-am visat ultima oara. Si cand.
              Stateai pe coastele mele cu buzele. Si mi-ai spus ca nu exist. M-ai intrebat ce am sub coaste.
              Si ti-am spus: "Te port ca un junghi. Sau poate ca o gaura in coaste."



Mi-ajungi pana la Atlas?
Sunt nebuna.



A ta,
Axis. 

When you came in the air went out. 
And all those shadows there are filled up with doubt. 
I don't know who you think you are, 
But before the night is through, 
I wanna do bad things with you. 
I wanna do real bad things with you. 

Stii cum ar trebui sa, dar nu..

       What's wrong with me? What's wrong with you? What's wrong with you, PEOPLE?
     
        Depeche Mode-Wrong

         Nu stiu in ce directie ma indrept, dar continui sa merg. Sunt ore in care nu mai simt nici oboseala, nici stresul, nici neajunsurile. Sunt ore in care sunt un robot si pot sa lucrez linistita, sa nu ma gandesc la toate aspectele negative din prezent. Sunt ore in care sunt robot. Intrebarea este daca e in regula ca ma simt astfel. Cel mai trist e ca dupa orele acestea in care sunt aproape un nimic, dorm, iar cand ma trezesc sunt intr-adevar un nimic: nu sunt capabila sa ma concentrez, sa imi rezolv problemele, sa pot sa gandesc limpede. Toate aceste ore ''productive'' sunt noaptea, iar lucrul asta constituie un dezavantaj pentru ca ziua nu pot da niciun randament multumitor pentru standardele si telurile pe care mi le-am stabilit.
         In fine, toate merg dupa o coregrafie realizata de un profesor de dans castigator a mii de premii internationale. Problema e ca eu nu stiu sa dansez, dar absolut deloc. Ce e de facut in cazul asta? Ei, bine, trebuie sa ma impart intre atatea lucruri si persoane, intre mine si mine si iar mine. Ce aleg sa fac? Sa nu ma impart, ci sa le fac pe toate cat de bine pot.
          Nu stiu daca e cea mai buna varianta, dar continui sa ma joc astfel: ma neglijez total: nu imi ofer atentie, nu ma ingrijesc, nu imi ofer somn si relaxare, ma concentrez mai mult pe ceea ce se intampla in jurul meu decat pe ceea ce se intampla cu mine.
          Cum se poate sa acorzi atata atentie persoanelor dragi, iar tie sa nu iti acorzi nimic? Oare pe ei ii afecteaza lucrul asta? Stau si ma gandesc cum ar fi daca atentia pe care o ofer ar trece prin mii de fire, exact ca in sistemele electrice. Se produce un scurtcircuit in acest sistem daca eu nu am grija de mine?
          Mi se intampla si mie o multime de evenimente, iar fiecare din ele ma afecteaza intr-o masura mai mica sau mai mare. Ceea ce fac eu se numeste a ignora. Ignor ceea ce mi se intampla mie si ma concentrez asupra treburilor pe care sunt obligata sa le realizez pentru ca altfel risc sa innebunesc. Da, chiar o sa innebunesc daca se depune prea mult praf sau sunt mai mult de doua tricouri aruncate in pat.
          Am ajuns la o concluzie: imi place sa ma ocup mai mult de problemele altora decat de problemele mele. De ce imi pasa atat de mult de ceea ce li se intampla oamenilor dragi? Sa fie aceasta o dovada de bunatate, de iubire, de esenta umana?
          Acum ma framanta filozofia mea interioara care imi ingreuneaza viata. Pot eu oare sa renunt la ea? E cineva undeva care poate sa imi spuna ce e viata? Relativitate. Din nou si din nou. Viata e absenta, e prezenta, depinde doar de unghiul din care o privim. Viata e camera aceea cu oglinzi care deformeaza, oglinzile de la circurile sinistre. Mi-am dorit dintotdeauna sa ma privesc in acele oglinzi. De asemenea, viata e asteptare, adeseori e o asteptare prea intensa. Viata are granite, dar nu bine delimitate, asa ca uneori ma intreb unde se termina granita dintre admiratie si adoratie. Unde se termina pasiunea si incepe iubirea? De fapt, pasiunea nu poate exista fara iubire. Cine detine unitatea de masura universala care spune cat de mare e o dorinta, un vis, o tristete?
            Dar cum ramane cu frumosul? Este el doar in raport cu gandirea umana? Exista un frumos universal? Acel frumos liber, independent, salbatic? Apreciaza o pasare zburatoare inaltimea de sub aripile ei? Frumosul nu tine de normele de morala, de educatie sau de inteligenta. La baza sa se afla un diamant care poate fi slefuit, rafinat, caruia i se ofera o sclipire mai mare in urma unor procese. Oare ochii tuturor sunt diamante care se aprind cand privesc ceea ce e in jur, dar si ceea ce in interior?
           De ce trebuie sa gandesc toate astea? M-a intrebat cineva inainte sa ma nasc daca vreau sa traiesc?

     

The getaway

            I want to break free. Just me, myself and I. I want to go away, I want to forget everything for two-three days, but that's impossible now because I have to stay here, "rooted" in reality. 
I want someone like me. Where are you, impossible man? Soon, you and me! We’ll watch the colors of the sky slowly change , hear the song of the wind, sing along with your guitar some rock ballads and fall asleep holding hands on some empty land, trying to figure out what to do next. I think, this is what is called love, pure love or a simple shit for just three-four days or for three-four hours. Hours of sleep. Dreams.
Take our dreams and hopes and light them up in a big fire. And then, when the morning sun hits us with its light, we would get up and ride again until we find a cheap hotel where to spend the night, not having a care in the world what will happen to us the next day. And we would spend that night losing ourselves in each other, it would be perfect, I would feel that I live long after. I’m dead now, but it’s okay because I still can dream and hope. And that’s make me feel less human. We’ll drink at 3 a.m. and we’ll smoke our childish fears. We’ll be happy going back to when things were simple and we could  be free and nobody would tell us what to do and how to smile and how to walk and talk.  We’ll be happy being as free as birds. I know we will. In the middle of the night I’ll sing you a lullaby and you’ll fall asleep in my small arms, what else would we need? I’m waiting for you to come and save me. 
 “Save me from the nothing I’ve become.”