Depeche Mode-Wrong
Nu stiu in ce directie ma indrept, dar continui sa merg. Sunt ore in care nu mai simt nici oboseala, nici stresul, nici neajunsurile. Sunt ore in care sunt un robot si pot sa lucrez linistita, sa nu ma gandesc la toate aspectele negative din prezent. Sunt ore in care sunt robot. Intrebarea este daca e in regula ca ma simt astfel. Cel mai trist e ca dupa orele acestea in care sunt aproape un nimic, dorm, iar cand ma trezesc sunt intr-adevar un nimic: nu sunt capabila sa ma concentrez, sa imi rezolv problemele, sa pot sa gandesc limpede. Toate aceste ore ''productive'' sunt noaptea, iar lucrul asta constituie un dezavantaj pentru ca ziua nu pot da niciun randament multumitor pentru standardele si telurile pe care mi le-am stabilit.
In fine, toate merg dupa o coregrafie realizata de un profesor de dans castigator a mii de premii internationale. Problema e ca eu nu stiu sa dansez, dar absolut deloc. Ce e de facut in cazul asta? Ei, bine, trebuie sa ma impart intre atatea lucruri si persoane, intre mine si mine si iar mine. Ce aleg sa fac? Sa nu ma impart, ci sa le fac pe toate cat de bine pot.
Nu stiu daca e cea mai buna varianta, dar continui sa ma joc astfel: ma neglijez total: nu imi ofer atentie, nu ma ingrijesc, nu imi ofer somn si relaxare, ma concentrez mai mult pe ceea ce se intampla in jurul meu decat pe ceea ce se intampla cu mine.
Cum se poate sa acorzi atata atentie persoanelor dragi, iar tie sa nu iti acorzi nimic? Oare pe ei ii afecteaza lucrul asta? Stau si ma gandesc cum ar fi daca atentia pe care o ofer ar trece prin mii de fire, exact ca in sistemele electrice. Se produce un scurtcircuit in acest sistem daca eu nu am grija de mine?
Mi se intampla si mie o multime de evenimente, iar fiecare din ele ma afecteaza intr-o masura mai mica sau mai mare. Ceea ce fac eu se numeste a ignora. Ignor ceea ce mi se intampla mie si ma concentrez asupra treburilor pe care sunt obligata sa le realizez pentru ca altfel risc sa innebunesc. Da, chiar o sa innebunesc daca se depune prea mult praf sau sunt mai mult de doua tricouri aruncate in pat.
Am ajuns la o concluzie: imi place sa ma ocup mai mult de problemele altora decat de problemele mele. De ce imi pasa atat de mult de ceea ce li se intampla oamenilor dragi? Sa fie aceasta o dovada de bunatate, de iubire, de esenta umana?
Acum ma framanta filozofia mea interioara care imi ingreuneaza viata. Pot eu oare sa renunt la ea? E cineva undeva care poate sa imi spuna ce e viata? Relativitate. Din nou si din nou. Viata e absenta, e prezenta, depinde doar de unghiul din care o privim. Viata e camera aceea cu oglinzi care deformeaza, oglinzile de la circurile sinistre. Mi-am dorit dintotdeauna sa ma privesc in acele oglinzi. De asemenea, viata e asteptare, adeseori e o asteptare prea intensa. Viata are granite, dar nu bine delimitate, asa ca uneori ma intreb unde se termina granita dintre admiratie si adoratie. Unde se termina pasiunea si incepe iubirea? De fapt, pasiunea nu poate exista fara iubire. Cine detine unitatea de masura universala care spune cat de mare e o dorinta, un vis, o tristete?
Dar cum ramane cu frumosul? Este el doar in raport cu gandirea umana? Exista un frumos universal? Acel frumos liber, independent, salbatic? Apreciaza o pasare zburatoare inaltimea de sub aripile ei? Frumosul nu tine de normele de morala, de educatie sau de inteligenta. La baza sa se afla un diamant care poate fi slefuit, rafinat, caruia i se ofera o sclipire mai mare in urma unor procese. Oare ochii tuturor sunt diamante care se aprind cand privesc ceea ce e in jur, dar si ceea ce in interior?
De ce trebuie sa gandesc toate astea? M-a intrebat cineva inainte sa ma nasc daca vreau sa traiesc?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu