Despre inconvenientele pe care le simţim, dar pe care nu le conştientizăm

Se întâmplă periodic, lipsit de un interval precis, să survină în vieţile noastre momente în care ne uităm nevoit, aş putea spune chiar, inconştient. Desigur, ne uităm pe noi înşine şi nu numai, ne uităm, ne înstrăinăm de oamenii cu care ne condiţionăm reciproc, mai mult sau mai puţin voit.

Plecând dintr-un punct, ajungem poate în acelaşi, în urmă unei călătorii într-o "noapte" care aduce în prim plan rigurozitatea după care ne ghidăm— din nou— conştient sau nu, vieţile. Astfel uităm posibilul şi enigmaticul frumos pe care, fireşte, mulţi în urma noastră l-au uitat, probabil pentru că, este în legătura esenţială şi necesară vieţii noastre, altfel numită, legea simţită şi neconştientizată a naturii umane. Ceea ce vreau să spun, fără a recurge la cuvinte pline de emfază, este că în decursul existenţei noastre, au loc în mod inopinat, neajunsuri de natură spirituală, intelectuală, emoţională, morală etc.

Inconvenientele pe care le simţim şi despre care aproape ferm convinsă, pot afirma că nu le conştientizăm în momentul în care ni se întâmplă, aduc împreună cu ele schimbări pe care le percepem la intensităţi diferite. De pildă, un neajuns pe care îl simţim cu toţii în decursul vieţii, măcar o dată la vârsta maturităţii şi de mai multe ori în timpul adolescenţei îl constituie discrepanţa dintre ceea ce suntem, ceea ce ne dorim şi ceea ce reprezintă anumite persoane cu care interacţionăm. Făcând o analogie între ceea ce tocmai am spus şi ceva mai puţin întâlnit în cotidian, aş putea spune şi nu aş putea, ci chiar spun că ceea ce simţim noi, şi-anume, nepotrivirea sinelui nostru cu cel al indivizilor ( şi folosesc acest cuvânt tocmai pentru nuanţa uşor ofensivă) are un corespondent cel mai probabil greşit în matematică. Ştim cu toţii acele intervale unde 0 (o cifra aleasă "din pură întâmplare") poate fi capătul intervalului (-∞,0], dar şi al intervalului [0, ∞)...zero fiind totalitatea lucrurilor pe care le avem în comun, iar ceea ce rămâne e chiar neajunsul dintre noi.

O altă analogie ar putea fi făcută între ceea ce am afirmat eu şi ceea ce consideră Democrit: pentru el, omul poate fi divizat până la suflet, acesta fiind ultimul lucru indivizibil, precum un atom. Tot el consideră că atomii ar fi divizibili dacă s-ar putea atinge, însă ei se pot atinge "pe negândite" doar prin anumite părţi ale lor. Astfel, trupurile oamenilor se pot atinge, însă între suflete va fi mereu un spaţiu gol. Aş adăuga eu că acesta e condiţionat chiar de gândire.

Neajunsurile iau naştere pe negândite, fără vreo intenţie clară. Le conştientizăm abia după ce au trecut şi chiar şi atunci le simţim că pe o amintire, că pe un război în urma căruia rămâne doar vanitatea câştigătorului, care nu ştie că adevăratul câştig e să rămâi în viaţă.

E ciudat că nu ne-a fost creată o limba comună prin care să spunem fără cuvinte de ce neajunsurile sunt condiţiile pe care trebuie să le acceptăm pentru că nu le putem schimba, ele fiind construite de către destin.

Valsul temerilor mele

Se face ca de la un timp ma invart in cercuri-cercuri. In jurul meu sunt patru siluete, doua cate doua, dansand un vals continuu in fata mea, eu invartindu-ma cu o constiinciozitate necaracteristica mie.
Si eu ma invart, si ele danseaza, si eu ma invart, si ele danseaza...dar pana cand?
Pana cand continuam asa, ele facand dragoste intre ele si eu facand dragoste la randul meu cu ele, fara ele, cu mine, nu doar cu mine, fara mine.
Sunt temerile mele si sunt imbracate in gri, iar cand lumina le saruta, capata un alb murdar precum cel al cearsafurilor de spital.
De fapt, sa ma lamureasca cineva...probabil eu am sa fac lucrul asta. Pana unde merge teama...si cand o inlocuieste frica? Eu cred ca frica e o teama de o intensitate apasatoare, atat de apasatoare...incat ajungi sa oferi semenilor tai un ciob murdar de sticla in care se pierde imaginea ta din trecut, iar cea din prezent e atat de slab pigmentata incat nu se vede de cea din trecut-caci omul prefera sa se piarda in trecut atunci cand e nesigur.
Si nesiguranta e atunci cand ceva sau cineva nu corespunde cu visele si visurile mele prea timide pentru a se lasa constientizate de mine, dar chiar si asa, acel ceva sau cineva are garantia unui viitor, fie el si de scurta durata.
De ce vorbesc despre temeri, frici si nesiguranta? Poate pentru ca din asta sunt alcatuita. Cat m-am gandit la ele si nu m-am gandit doar 10 randuri si acelea incomplete, ci mult mai mult, dar e in zadar...cat m-am gandit la ele, in mintea mea se proiecta un film cu mine, stand asa pierduta pe podea, incercand sa privesc in gol, nereusind intr-un final caci privirea imi este mereu rapita de valsul temerilor mele.
In stanga vad mereu doua siluete, una de un gri pluvial, alta de un gri intens precum cel al strazii dupa o ploaie de-o noapte si-o dimineata. Si danseaza, si fac dragoste, si se urasc, apoi se iubesc, danseaza in tot acest timp, stranse, unite...
In dreapta vad mereu doua siluete, una de un gri sters precum cel din televizoarele alb-negru, alta de un gri precum bronzul proaspat. Si danseaza, si se urasc, si se dispretuiesc pana ajung la substanta cenusie din maduva spinarii...ele niciodata nu fac dragoste...
Iar eu stau si privesc la ele, uneori ma apropii...cercul in care danseaza ele se micsoreaza, iar eu sunt nevoita sa aleg doar doua:

griul pluvial e cel pe care il pot avea mereu, dar care nu ma mai atinge odata cu trecerea timpului, 
griul strazii de dupa ploaie e cel cu miros de liniste, de impacare, cel pe care te-ai aseza sa dormi doar pentru ca te cumpara prin discrepanta dintre zgomotul si linistea pe care le detine

...si...

griul televizoarelor ma sperie si ma atrage in aceeasi masura, iar griul bronzului este cel pentru care trebuie sa alerg, sa transpir, sa lucrez

Si ma intreb, oare cand voi alege...mereu mi-a placut ploaia, dar strazile de dupa ploaie mi-au redat libertatea de a spera, de a iubi, de a fi om in cele din urma, caci deseori uit cum e sa fii om...
Cat despre celelalte doua nuante de gri, mi-e cu atat mai greu sa aleg...dar stiu ca ce e mai greu merita mai mult efort.
Ar trebui sa ma gandesc la ultimele doua, cele ce se refera strict la mine si care conteaza mai mult ca niciodata incepand de acum...


Cand cercul lor se micsoreaza, vad viitorul meu care danseaza si el timid, precum o balerina care abia isi face curaj sa se indeparteze de bara ce ii ofera stabilitate..

Nu mai cautati, lasati-va asteptati

Cautam fericirea pretutindeni.
Cautam fericirea in cluburi unde mergem imbracati incomod, aranjati impecabil pentru a intalni fericirea, fie ea si de-o noapte.
In jocul acesta ostenicios, credem ca fericirea se regaseste in ceva sau in cineva care, aparent, pare a fi potrivit, dar de fapt, nu e...si poate pentru ca noi nu suntem pregatiti pentru acel ceva/cineva.
Dincolo de peretii amagirilor, nu se afla fericirea, in schimb, gasim dezamagirea si realitatea care ne lovesc din plin cand pare ca suntem la un pas si-o clipa distanta de ceea ce vrem.
In cautarea fericirii, sorbim adevarul oamenilor precum saruta un adolescent paharul de vodka.
Credem ca fericirea se afla in bratele abandonului. Ne abandonam sinele in bratele oamenilor nepotriviti, in bratele gandurilor negative.
Cautam fericirea noaptea, mai ales noaptea.
Cautam fericirea in definitiile pentru cuvantul "fericire".
Gasim in grupuri un refugiu, crezand ca acolo e fericirea.
In incercarea de a ne regasi, de a ne aduna, de a fi fericiti pentru un moment, credem ca fericirea consta intr-o aventura de-o noapte.
Bem pentru a fi fericiti.
Cautam fericirea in sex.
Apoi devenim abstinenti. Ne e sila de noi si de trupurile noastre care deja se simt murdare de prea multe nopti petrecute aiurea.
Cautam fericirea in speranta, iar la polul opus, in deceptii, consolandu-ne, motivandu-ne stangaci, spunandu-ne in sinea noastra: "Poate asa a fost sa fie, inca un rahat, trec si peste el."
Cautam fericirea in clipele de reflectare ale sinelui nostru care a ajuns in camera cu oglinzi a vietii. Uitam ca de multe ori ne privim in oglinzile care ne deformeaza.
Priviri, strangeri de mana, imbratisari-toate pentru a gasi fericirea.
Cautam fericirea in disperare.
Credem ca fericirea se afla in lucruri simple.
Cautam fericirea in toate colturile lumii, dar uitam ca lumea e un cerc de fapt.
Ajungem pe marginea prapastiei gandurilor noastre si asta pentru ca vrem sa fim fericiti.
Ne gandim la fericire.
Am uitat de mult ca fericirea se simte, nu se explica, nu se gandeste.
Cautam fericirea in razboaiele sinelui. In razboaiele cu cei dragi noua. Cu cei necunoscuti, chiar.
Suntem fericiti cand orgoliul nostru il infrunta pe-al celuilalt.


Noi gandim cum "sa atingem" fericirea.
Si ma refer la fericirea de moment.
De secunda. De milisecunda.


E tot o goana care ne seaca energia si uitam sa ne gandim ca uneori trebuie sa ne lasam asteptati.
Cum ar fi omul Fericire? Poate si el ne cauta asa cum si noi il cautam pe el.
Ce-ar fi daca fericirea cauta in noi tot ce cautam noi in ea?


Si ma refer la fericirea de moment.
Nu la cea de moment de care depinde de cea din viitor, fireste.
La fericirea care e menita sa ramana o amintire pe care, in goana noastra dupa fericire, o aruncam intr-o groapa a amintirilor si uitam de ea.

Omul-clipa sau locul meu preferat

Poate sunt eu materialista, dar imi este dor de tine doar atunci cand am nevoie de tine...
Este 1:20 AM.
Tot ce stiu e ca ma simt din nou singura si cumva neputincioasa.
De parca nu mai pot sa lupt cu frustrarile mele, cu lipsurile pe care le simt intensificate acum cand timpul nu ma favorizeaza deloc pentru ca este prea mult, prea liber, prea inutil...
Nici spatiul nu ma favorizeaza; tu esti acolo si cumva limitat de un anume context, nu poti ajunge aici, cand eu...din prea multe lipsuri si prea multe nevoi, imi doresc sa te vad...
Oricat de trist ar parea, in ultimul an, ai devenit un refugiu pentru mine...
Eu oare chiar am nevoie de un refugiu?
Si de ce sa fii doar atat?
Vrei sa spui ca tu nu meriti mai mult de atat? Mai mult decat ofer eu acum? Mai mult decat primesti fara sa meriti?
De fapt, stii ce cred eu? Meriti...si tu meriti, si eu merit.

...
..
.

Omul-clipa esti chiar tu.
Tu esti chiar omul-clipa.
Cumva ma faci si pe mine sa fiu om pentru ca simt ca traiesc atunci cand ma iei in brate, dar tu ma-nveti doar o trasatura a omului; efemeritatea.
Cumva esti clipa penru ca acum esti, dupa nu mai esti. Esti de moment. Si momentele se traiesc.
Carpe fucking diem.
Dar eu, in egoismul meu, vreau sa prelungesc clipa. Vreau clipe pana la plus infinit. Clipe fara legatura, dar pe care sa le legam impreuna prin ceva, ceva al nostru pe care il avem, dar niciunul nu-l descopera.
Eu...pentru ca mi-e frica si stiu ca nu ii pasa nimanui, poate doar mie;
Tu...pentru ca nu vrei, nu ai nevoie, pentru ca tu esti "acolo", iar eu sunt "aici" si intre noi e un lan de urzica de care ne este teama...si cu toate astea...
Meriti...si tu meriti, si eu merit.


...
..
.

Locul meu preferat esti tu.
Tu esti locul meu preferat.
Poate sunt egoista, dar tu ma faci om, ma faci si clipa.
Esti locul meu preferat si o casa temporara gasesc mereu la tine in brate.
Si am creat-o eu, dar cu voia ta. E o casa a comoditatii, a fricii, a alinarii lipsurilor mele.
Dar eu ce sunt pentru tine? Poate sunt si eu o casa...o casa oarecare...si cu toate astea...
Meriti...si tu meriti, si eu merit.
O casa. O casa a ta. O casa a mea. O casa a noastra.



Sunt atatea de spus.
Si totusi nimic.
Eu stiu ca ai un suflet bun, dar atitudinea ta cumva ma doare.
E 2:12 AM.
Deja ma doare capul si ca de fiecare data, este vina ta.
Cred ca e ultima data cand scriu/vorbesc cu mine despre tine.

"Maybe if the stars align, maybe if our worlds collide,
Maybe on the dark side we could be together, be together..."

Nevoia de atentie si protectie la Homo (mai mult sau mai putin) sapiens (adesea, nu se merita al doilea sapiens)

Acest text groaznic e un pamflet si trebuie tratat ca a tare.
Inspirat din cazuri reale, la care s-au adaugat multa ironie si umor de proasta calitate.


Cu totii avem nevoi, nevoi si dorinte, dar mai ales dorinte! E o limita din ce in ce mai greu de inteles intre acestea doua pentru ca oamenii tind sa devina din ce in ce mai materialisti. Nu-i nimic rau in asta, stai calm, cu materialism in exces, fara el in exces, tot acelasi muritor esti, doar ca esti mai greu de RUMEGAT daca ai semnul de euro in loc de pupile. Bai, v-am zis, toti avem nevoi si dorinte, fie ca esti barbat sau reprezentata a sexul sexy, stai...stii ce sexy esti cand te gandesti numai la bani, ba chiar iti dezvolti sex-appeal-ul cand te gandesti la bani proveniti de la sclavul ala de maxim 170 cm inaltime, neaparat cu 20 de ani mai aproape de titlul de "nonagenar iubit de-o femeie bomba". Dat fiind faptul ca nu cunosc asa de bine nevoile barbatilor, aleg sa vorbesc acum despre cele ale femeilor.
Dragii mei, femeile, oricum ar fi ele, au nevoie de protectie. Nu, nu de cauciuc pentru ca tipul asta de protectie nu le place pentru ca sunt naturale si iubitoare de natura. Nici de protectie impotriva ninsorii, ploii etc. pentru ca au acoperis, iar daca n-au, are gara sau au vreun prieten cu vreun dormitor disponibil si pentru ele. Femeile au nevoie de protectie din partea barbatilor chiar daca isi afirma independenta.  Nevoia aceasta e modul femeilor de-a spune ca au nevoie de toate la botul calulul iepei fara ca ele sa depuna vreun efort prea mare. Si pentru ca totul e de basm in lumea asta, iar cum basmele populare au caracter oral, adica se transmit prin viu grai, iar femeile sunt Ilene Cosanzene, se stie ca femeia cam de cand a aparut ea stie sa gateasca, sa spele, sa coase, iar barbatul munceste, repara tevi ca femeia nu are forta necesara deschiderii piulitelor.

**pauza**
Mi-am ars cativa neuroni gandind, trebuie sa ma relaxez. Cum? Vorbind despre mine.
Referitor la ceea ce-am spus mai sus si la ceea ce voi spune in continuare, cred ca as fi un misogin convins daca as fi barbat. Si cum exista o vorba prin lumea asta mare, "Slava Domnului!", nu am incotro si trebuie sa va spun voua, cunoscutilor mei care intrati in contact cu mine, ca aveti un mare noroc ca nu sunt barbat. Si-acum sa va aud in cor: "Slava Domnului! Si asa o suportam cu greu. Speram sa se rateze si sa nu ajunga psihiatru ca ne e draga ea intr-un fel sau altul. Si de-ar ajunge, tare rau ne-ar fi ca ar innebuni de-a binelea."

Pauzele lungi si dese cheia marilor succese.

Revenind la rolurile "transmise din mama in fiica si din tata in fiu", daca exista macar o exceptie referitoare la acestea, e clar ca mai faci cate o conexiune cerebrala si realizezi ca si femeia, si barbatul sunt egali. Si barbatii pot gati chiar mai bine ca ele. Si barbatii pot spala ceva, fie ei obligati de ea, fie din bun simt, fie din instinct. Nu mai spun ca munca in echipa e un preludiu bun in mintea mea si nu numai in a mea, sunt sigura.
Cu tot ce am spus pana aici, ati inteles ca egalitatea e trasatura caracteristica relatiei "femeie-barbat" (ironic, strategic si subtil am asezat cuvantul "femeie" inaintea cuvantului "barbat" pentru ca sunt o feminista undercover), nu numai relatiilor "barbat-barbat" sau "femeie-femeie" in relatiile interumane.
Acum ca toti suntem egali indiferent de contructia noastra anatomica, vreau sa fiu lamurita, vreau argumente, exemple pentru "Femeile au nevoie de protectie"-aceasta propozitie enuntiativa AFIRMATIVA care ascunde un iz material...cel putin pentru mine.
Draga femeie, de ce ai tu nevoie de protectie cand nu te afli in Paleolitic, iesi din pestera casa fara frica, nu te mananca leii. Totusi, sunt sanse sa te "manance" pestele daca iti plac....cercurile...dubioase. 
Locuri de munca sunt, preponderent, pentru femei. Vedeti anunturile de prin ziare: "Caut barman, preferabil fata.", "Caut vanator, preferabil fata".
Bun. Esti femeie. Poti munci, poti gati, le poti face pe toate. Ti-ai castigat statutul de "super-femeie" cand ai facut cateva smecherii si ai inteles tu in urma lor ca esti super capabila de multe alte chestii. De ce vrei un barbat sa te protejeze? In fata cui te simti fara aparare, mai ales cand stii ca violenta domestica, in continua crestere, implica bataie pe paine savurata tacit (sau nu chiar) de tine...si vine o vreme cand iti vine sa te bati singura in cap cu tigaia caci scumpul si iubitul tau protector a invatat sa bata bine de tot si nu, nu covoare...ci pe tine, tristo.

Ce vreau sa spun? Stiu ca am latrat aiurea, nici macar nu am aberat cu gratie ca pe asa tema, gratia dispare instantaneu. Independenta si statutul de "protejata" nu fac casa buna.
Singura protectie de care ar trebui sa beneficiem, indiferent daca suntem barbati, femei, transsexuali (si aia sunt oameni, nu mai faceti discriminari), se afla in dragoste. Dragostea e protectie, iar daca nu e protectie...atunci nu e.
Cum ramane cu atentia? Atentia o primesti doar muncind.
Si cum ramane cu dorintele? Dorintele si nevoile nu pot fi puse mereu pe un podium si sa primeasca "locul I", "locul II". Cel mai adesea, nevoile si dorintele trebuie privite subiectiv. **Mi-am mai ars cativa neuroni, dar am gasit un subiect fain la care sa ma gandesc...e referitor la ultima fraza scrisa inainte de "**"...apropo, steluta asta se numeste asterisc, nu asterix. Si eu nu l-am folosit corect acum si nici la inceputul textului asta.


Ma duc sa crap lemne, am o usoara migrena si am nevoie de aer...ironic, aer cu fum. Poate n-o sa mor de cancer, mi-ar placea sa innebunesc fiind psihiatru.
Cum sa innebunesc? M-am nascut asa...dar stau si ma gandesc, nebunia are intensitate? (asta e o tema frumoasa, nu ca temele mele pe care trebuia sa le fac in loc sa scriu aberatia asta)


Ironic, las melodia asta aici. Bucurati-va de ea si de mine caci nu-s nebuna. 
Parazitii-Mambo no. 9

Pentru un suflet frumos, fireste, tot de la un suflet. Vreau sa spun "de la un suflet" si nimic altceva.

Nu stiu cum se face, dar de cateva zile vorbim din nou. Nu stiu ce s-a intamplat, cand, cum si, stii, parca nici nu vreau sa stiu. Cred ca esti orb sau orbit si nu stiu care varianta e mai grava.


Totusi, firea mea distanta si faptul ca fug de "conversatiile deep" te vor ajuta.


Nu vreau sa fiu judecata gresit, de fapt, nu vreau sa fiu judecata de nimeni. Sau pot fi, nu ma deranjeaza, atat de atenta sunt la oamenii din jurul meu, incat nu dau doi bani pe ceea ce cred despre mine. Si e buna atitudinea aceasta, de-am fi toti neinteresati de ceea ce gandesc oamenii, lumea ar fi mai buna. Fireste, trebuie sa ne pese de cateva pareri ale catorva oameni importanti, dar si importanta oamenilor in viata noastra e subiectiva. Noi alegem in cel fel ne manifestam fata de acestia si, de asemenea, tot noi alegem cat timp sunt importanti.


Revenind la ideea de judecata, ei, bine....te rog sa nu ma judeci si sa nu interpretezi cuvintele astea in mii si mii de feluri incurcate. Da, stiu, iti cer imposibilul. Doar citeste ce o sa scriu mai jos si considera demna de a fi corecta prima concluzie care iti vine in minte dupa ce ai terminat de citit.



Democrit considera ca trupul poate fi divizat pana la nivelul sufletului, acesta fiind, prin urmare, indivizibil, insa intre atomi exista mereu un interval. Daca atomii s-ar putea atinge pe deplin, ei ar fi divizibili, dar ei se pot atinge prin anumite spatii. Cu alte cuvinte, trupurile se pot atinge, dar intre suflete va fi mereu un interval, un spatiu gol, un pustiu.
Sper ca nu o sa ma intelegi gresit, tot ce te rog e sa nu amplifici ceea ce simti pentru mine pentru ca eu nu o sa-ti pot oferi ceea ce tu astepti, ceea ce tu iti doresti. Te intrebi de ce nu pot face asta? Te intrebi? Bineinteles ca te intrebi. Mi-e frica de tristetea si suferinta si ura pe care le-ai putea avea fata de mine daca as face ceva gresit. Si sigur voi face pentru ca nu sunt o persoana echilibrata, iar tu ai nevoie de o astfel de persoana.
Spatiul pustiu dintre sufletele noastre e amplificat de felul meu de-a fi pe care nu o sa mi-l explic pentru ca am nevoie de cuvinte. Si nici tu sa nu ti-l explici.
Daca m-as transpune in cuvinte, cu atat de evidenta devine neputinta de a exprima ceva prin ele.
Altfel spus, cuvintele pot crea o realitate a lor, dar noi, asa cum suntem nu ne putem transpune in cuvinte. Oamenii nu se explica, nu sunt trigonometrie, nici "for", nici "if", nici "while", oamenii se simt.

Cuvintele sunt inselatoare, promit ca te iau cu ele in calatoria lor pe mare, apoi pleaca pe ascuns, iar tu ramai pe mal..Stii si tu ca tot ce e mai important in viata e mai presus de cuvinte. Daca poti reda prin cuvinte ceea ce ai trait si ti s-a parut intens, n-ai trait nimic, de fapt... Iti vorbesc despre inutilitatea cuvintelor, daca nu simti inutilitatea lor, inseamna ca nu ai inteles nimic din cuvinte.

De ce iti zic toate acestea? Nu vreau sa ma idealizezi, sa ma asezi pe un soclu sau ceva asemanator pentru ca doar eu imi stiu adevarata valoare, iar tu tinzi sa intensifici totul, iar facand asta...nu stiu pe cine dezamagesti: pe tine sau pe mine.


De ce iti zic asta aici? Pentru ca mi-ai amintit de blog.


Stii, poti sa consideri postarea asta in orice fel doresti tu. De ce nu ti-am zis asta face to face? Poti sa ti-o zic sub orice forma, dar te intimidez cu doar 2-3 priviri si nu cred ca ar fi convenabil pentru niciunul dintre noi.

Cogito ergo sum

*"Cogito ergo sum" este una dintre putinele expresii in latina pe care le cunosc si din cate imi amintesc este un concept filozofic al lui Cartesius, om de stiinta care a studiat matematica si fizica, iar ca mai fiecare om de stiinta, a fost si filozof.


Cogito ergo sum (="cuget, deci exist")

Descartes indoindu-se de toate, constata ca omul care gandeste ca se indoieste, trebuie sa existe. Tot el constata ca a cugeta si a te indoi presupun mereu ca omul cugeta, ca omul se indoieste, deci ca omul exista.

Nu am prea multe informatii despre Rene Descartes, dar tin minte expresia aceasta pe care am gasit-o in manualul de latina pe vremea cand am facut si eu materia asta careia nici acum nu-i inteleg rostul in programa scolara.

Ce legatura are expresia in latina cu ceea ce incerc eu sa scriu aici, aici in locul in care n-am prea mai intrat pentru ca am avut ceata in cap...?

Ei, bine..in ultimele luni, increderea mea in propriile forte a scazut considerabil, altfel spus, momentele de indoiala au fost din ce in ce mai prezente, iar indoiala din ce in ce mai puternica.
Indoindu-ma aproape constant de mine, am realizat cateva lucruri asupra carora vreau sa insist:

-trebuie sa lucrez mai mult cu mine pentru a ajunge sa ma inteleg mai bine,
-imi reprim prea mult sentimentele in timp ce-mi inchipui ca simt prea multe de fapt,
-unii oameni pur si simplu nu sunt facuti sa fie pe aceeasi lungime de unda cu mine,
-optimismul si negativismul trebuie puse intr-o balanta si ideal ar fi ca optimismul sa cantareasca mai mult ca negativismul,
-trebuie sa comunic mai mult cu anumite persoane, dar pana atunci, trebuie sa invat cum sa comunic,
-sa ma uit mai des in oglinda,
-sa nu ma mai descurajez,
-sa fiu mai atenta cu oamenii din jurul meu,
-sa analizez mai bine situatiile, oamenii, riscurile si avantajele ce vin odata cu lucrurile pe care le fac,
-sa fiu atenta cu mine,
-sa imi recapat ambitia si restul calitatilor pe care le-am pierdut de-a lungul a catorva luni bune,
-sa fiu mai buna,
-sa nu mai uit de Karma,
-sa imi fixez prioritatile,
-sa folosesc timpul in favoarea mea,
-sa ma fortez atunci cand trebuie si atunci cand se merita,
-sa imi recapat increderea in sine,
-sa nu mai fiu atat de autocritica, iar daca sunt, macar sa ma critic cu folos.



Cam atat...

All this delusion in our heads
Is gonna bring us to our knees.

So come on, let it go,
Just let it go!
Why don't you be you?
And I'll be me...