...spunea batranul Kierkegaard odat' :"Viata poate fi inteleasa numai privind inapoi, dar trebuie traita privind inainte."

E o alta seara in care imi reiau gandurile diverisifacate, dar de data aceasta mi-am propus sa folosesc metoda lui Balzac. Ma voi apropia incet, incet de samburele gandurilor, implicit de esenta lor, astfel le voi putea intelege mai bine, poate, pe deplin si ma voi decide ca sa fac cu ele: sa le cultiv, sa le distrug, sa le instrainez.
E luni seara, toata ziua am fost pe drumuri si n-am avut timp sa-mi adun gandurile, totodata, e una din ultimele seri ale acestui an. Nu-mi cer o retrospectiva, ci doar cateva ganduri, idei conclusive dupa care sa ma pot ghida in anul urmator. Mi s-au intamplat atatea si-atatea, dar n-are rost sa le descriu subiectiv cu nume, timp si alte caracteristici neimportante pentru mine.
Un an, douasprezece luni, cincizeci si doua de saptamani, trei sute saizeci si cinci de zile si poate tot atatea intamplari. Oameni noi, intamplari noi, amintiri, amagiri si nimic concret, pareri si impresii noi, aprecieri si dezaprecieri, dezamagiri..
Ce mai conteaza? Nimic. Cati din toti cei pe care i-am cunoscut de-a lungul acestui an se mai gandesc acum la mine? E corect fata de mine sa ma gandesc la toti, iar ei sa nu-si mai aminteasca de mine? E cert ca amintirile ne invaluie intr-o sfera de lumina si totul pare ca acea sfera ne tine in viata, oarecum traim in sufletul celor ce isi amintesc de noi.. traim in interiorul lor. Se poate ca nu toti oamenii ce au trecut de-a lungul acestui an sa aiba o sfera de lumina intensa, poate fi o lumina usoara, slaba.. dar ei tot exista. Obisnuinta.
Nu stiu daca vreau sa inteleg evenimentele din acest an, stiu doar ca nu le mai pot trai din nou. In schimb, le pot oferi o sfera luminoasa si astfel le pot trai, le pot simti...dar nu la fel ca in momentul in care s-au intamplat. Astept...astept un ultim eveniment care sa-mi aminteasca de anul acesta.
Stiu ca trebuie sa incep sa traiesc din nou. Sau doar sa traiesc. Vreau sa nu mai mor incet cu incet de fiecare data cand intalnesc o situatie ce-mi fura din forte. Stiu ca in final voi trece peste fiecare, am trecut pana acum si voi mai trece.
Atat.
Mai stiu ceva. Stiu ca omul nu e doar trup, nici doar spirit, farama de divinitate. Ceea ce defineste omul cu o precizie mult mai mare ca celelalte doua este sufletul-mediu de intalnire al celor doua elemente ce impreuna cu acesta definesc omul, mediul ambiguu si etern chinuit, locul luptei perpetue dintre carnalitate si divinitate, dintre nocturn si luminos, dintre senin si cetos.
Mintea? Ah, da.. si ea mai este aici cu toate functiile ei. Dar cui ii pasa.. am vorbit despre ea folosind-o, storcand-o pentru cateva randuri odioase in postarea asta.