Ceaţă

Metamorfoze. Stau asa sub cerul instelat, respir, privesc si ma gandesc ca trec printr-o serie de metamorfoze care ma conduc catre o ceata mai mult sau mai putin densa. Ca de fiecare data, metamorfoza la nivelul corpului e prea putin vizibila, inceata. Cea interioara, atat la nivelul psihicului, cat si la nivelul sufletului, e puternica, haotica precum o flacara ce se inteteste, ce se domoleste cand si cand. Metamorfoza interioara nu ia sfarsit, nu-mi da pace de mai bine de o luna. De fapt, eu sunt intr-o continua metamorfoza, doar ca in acest timp, totul a fost mai puternic, mai tumultuos si, poate, mai dureros. Sper ca finalul metamorfozelor sa fie unul conform asteptarilor mele, sper sa fie pozitiv.

Incerc sa ies pentru cateva minute din ceata, las putin timpul sa treaca. Si ma mint. Gata, timpul mi-a trecut. Abia acum in ultima secunda de liniste, secunda inafara cetii, imi dau seama ca nu mi-e bine asa. Stiam asta, dar neagreand, alungand ideea in luciditatea mea mascata de o inconstienta copilaroasa, mi-am dat seama ce imi provoaca durere. Eu insami fac toate aceste mici lucruri care ma ranesc singura, eu acord altora timp sa ma cunoasca, timp pe care il puteam folosi in a ma cunoaste pe mine mai bine. Si dupa ce ma cunosc, oamenii ma ranesc in timp ce ma ranesc singura. Inainte faceam artificii, spuneam ca iubesc, ca urasc, ca mi-e dor, dar nu era asa, pur si simplu nu simteam nimic. Voiam sa fiu si eu ca ceilalti, sa simt ceva, sa simt ca urasc, ca iubesc.. Tot ce aveam si simteam era un mare gol. Acel interval dintre suflete despre care s-a mai vorbit, da, nu mai ca la mine era intre mine si mine. Intre mine si proiectia mea, una din ele, caci nici eu nu mai stiu cate am. Si cate n-am.

Probabil e vina mea sau e vina metamorfozelor. Tot ce stiu e ca vreau sa evadez din lumea aceasta, vreau sa tip, sa ma detasez de tot ce e in jurul meu ca prin detasare sa-mi ofer timp si singuratate sa ma pot intelege, sa-mi pot face ordine in ganduri si nu doar acolo. 

E noapte, deja e tarziu, iar ceata devine din ce in ce mai densa, este exact ca un fum sau ca o perdea ce te invaluie si te conduce spre un taram al confuziilor. Oboseala, schimbarile, gandurile isi spun cuvintele fidel si subtil. Noaptea, in asemenea momente de confuzie, te simti atat de singur si-ti doresti atat de mult sa fii un motiv pentru ceva, pentru cineva.