Am scris ceva, mare lucru! Vreau un trofeu!
Intensitatea nimicului şi noaptea sinelui Adeseori privesc un punct fix pe unul din pereţii camerei,uneori mi se întâmplă să nu mai ştiu cine sunt, unde mă aflu şi care este povestea mea. În acele momente, simt lipsa mea, a identităţii mele, iar experienţele şi trăirile mele se dilată,se înalţă spre silueta din tavan. Această nouă persoană ce deţine esenţa naturii mele şi persoana mea propriu-zisă de până atunci îmi dispută convingerea, iar eu nu mai ştiu ce se întâmplă. Senzaţia de singurătate şi înstrăinare de propriul eu, în momentele în care persoana mea s-a adâncit în inconştienţă,e diferită de orice senzaţie. Dacă senzaţia aceasta durează maimult, se transformă în frica de a nu mă regăsi niciodată. Pe tavan văd în continuare silueta scăldată într-o luminozitate ciudată. Întrebarea "Cine sunt cu adevărat?" se naşte în interiorul meu, dar nu depinde de acesta, e un corp în alt corp, un trup necunoscut, inaccesibil atingerii mele. Într-un sfârşit mă recunosc pe mine însumi şi reconstitui decoraţiunile camerei. Atunci silueta de pe tavan dispare, iar eu sunt cel dintotdeauna cu experienţe, sentimente şi idealuri. Zbaterea mea în inconştienţă îmi trezeşte doar regretul că n-am găsit nimic în adâncul meu. Acum când m-am regăsit şi caut să-mi exprim senzaţia, ea pare cu totul impersonală: osimplă exagerare a imaginaţiei mele, un vis în vis, un produs al imaginaţiei mele asemenea unui cancer crescut din propria fiinţă. Atunci simt o singurătate mai pură că niciodată, simt trenuri prin venele mele şi prin sinapse, dar nimic nu-mi atinge sufletul. Numai această dispariţie a propriei identităţi îmiaminteşte de "crizele" din copilărie provocate de sensibilitatea deosebită. Lesinam existenţial şi fizic, iar după ce pipăiam realitatea cu prelungirile spasmodice ale mâinilor mele,simţeam că totul e inutil. În sfârşit. Este o nouă zi, iar eu mă confrunt cu aceeaşi problemă de ani de zile. Mă pierd în interiorul meu, mă regăsesc, iar apoi îmbrac inutilitatea că pe o haină specială. Am privit tavanul suficient, am văzut proiecţiile mele luptându-se pentru a îmi explica încă o dată că tot ceea ce se întâmplă cu mine nu e în mintea mea, nu e fictiv, ci e pur şi simplu normal să trăiesc astfel. Aşa mi-a fost scris, sunt condamnat să mă suport, să-mi port firea dificilă în lume şi să afisez o atitudine normală. Cine mă înţelege? Cine sunt eu cuadevărat? E ceasul 9:00, facultatea mă aşteaptă, nu mai am niciun ban. Ce îmi rămâne de făcut? Trebuie să mă ridic de aici, nu vreau să fiu victima propriului sine, mă îmbrac şi fug lafacultate. Ce se întâmplă cu mine? Aşa suntem toţi? Nu are rost să îmi expun trecutul pe tavan şi să îl privesc că pe un diafilm. Toţi ne-am născut în mijlocul durerilor pe o planetă minusculăcare aleargă în neant de milioane de ani, noi toţi, oameni mai mult sau mai puţin oameni, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, provocăm suferinţă, murim, mor şi vin alţii pentru ajuca aceeaşi comedie fără rost. E un umor negru în a exista. Am plecat. Metroul mă aşteaptă, nu doarme niciodată acest monstru subteran. Ne ia pe toţi în interiorul lui şi ne poartă unde vrem la fel cum şi eu îmi iau proiecţiile şi le introducîn interiorul meu când simt că tot spectacolul trist de pe tavan m-a consumat suficient. Să merg la facultate deja a devenit banal. De ce mi-am ales filozofia? Ce o să fac eu după o facultate ca aceasta? Într-adevăr, filozofia explică totul, e regină a ştiinţelor, ea ne guvernează pe toţi. Am căzut. Sunt în timpul cursului, iar eu aud tot ce se vorbeşte, toate cuvintele îmi perforează timpanul, dar nu le pot înţelege. Începe o nouă "criză", simt că iar mă diluez în salade curs, totul îşi pierde consistenţa, iar eu devin un gaz pentru toată încăperea. Îmi privesc mâinile şi o iau razna, nu mă pot controla, interiorul meu tremură, pierd noţiuneatimpului, pierd capacitatea de a mă localiza în spaţiu, iar cuvintele devin o sonată bolnavă, doar zgomote care mă deranjează. Se întrerupe totul. Nu mai pot comunica cu exteriorul, nici cu interiorul, "criza" mea a atins punctul maxim, iar eu am rămas doar un corp. Sunt în toată încăperea, închid ochii instinctiv şi simt căldura ieşind din tâmple. Încep să îmi revin? Se aude un zgomot profund, iar în mai puţin de treizeci de minute mă adun. Toată substanţă mea intră în corp, iar eu devin ceea ce eram înainte de curs. Când au trecut două ore? Deja s-a sfârşit? E ora 12:00, a trecut tot ce era mai greu. Plec grăbit din mulţimea de oameni, cobor scările în pas alert şi mă urc în primul taxi pe care îl nimeresc. -Încotro? -Spre Obor, îi spun şoferului tânăr care nu pare un taximetrist tipic. Porneşte casetofonul, iar în maşină modestă se propagă sunetele minunate ale melodiei "Smells like teen spirit", varianta originală de la Nirvana, trupa care m-a ajutat în adolescenţăsă supravieţuiesc şi să mă adâncesc în boala mea...amândouă în acelaşi timp! -Va place melodia? Doriţi să o schimb? -Nu, e potrivită. De ce am spus asta? Trebuia să afirm că e melodia mea de suflet, dar lui nu i-ar păsa! Aşa că îmi spun în minte "Mai bine lasă!". -Am ajuns, spune şoferul cu un aer trist şi potrivit pentru acea amiază de aprilie. -Va mulţumesc. Păstraţi restul! Cobor din maşină şi mă îndrept spre un loc doar de mine ştiut. Sună telefonul, iar eu răspund instinctiv. -Ce faci? Aud aceeaşi voce care de un an m-a presat, m-a chinuit, am chinuit-o, am căutat-o, m-a căutat şi am lăsat-o de atâtea ori. Acum e iar aici...după şase săptămâni în care ne-am urât. -Bine, merg pe o stradă şi caut un loc. Mă gândesc dacă să o întreb acelaşi lucru. Oare pentru ea contează dacă o întreb? În fond, mi-a spus că nu mai vrea nimic, că îi e din ce în ce mai greu să mă înţeleagă, dar înaceeaşi măsură îi e greu să mă lase. E un an aici! Un an cu apropieri şi depărtări, un an cu prea puţine amintiri, dar profunde. Trei nopţi în care m-am simţit uman, o noapte în caream pierdut câteva lacrimi datorită ei. Eu de ce nu pot? -Mai eşti acolo? -Da. Tu ce faci? -Bine... Face o pauză de zece secunde, iar în interiorul meu se rupe ceva. De ce ai tăcut? Voiam să îţi aud vocea. Nu termin de spus ce voiam să-mi spun în mintea mea şi... -Ştiu că nu sunt prima care te sună azi, ştiu că eşti ocupat, că mai e până la finalul zilei, dar am sunat să-ţi spun "La mulţi ani!". Toţi te-au sunat sau nu, dar eu sunt singuracare contează. Te iubesc...mult! Închide telefonul. Mă opresc în mijlocul străzii şi am un moment de luciditate. Ce e cu tine, femeie? De ce continui? Nu ţi-ai dat seama că eu nu pot? Nu îmi găsesc locul în lume, oriunde m-aş duce, nu mă simt în siguranţă, mereu apare ceva, mereu plec. De ce plec? Plec pentru a reveni la tine. Îmi continui drumul,o las în pace pe A. Până diseară...mai e mult timp. Probabil ne vom vedea din nou. Ajung acasă şi totul pare aşa cum am lăsat. Am un pat mic, din lemn masiv. Mă aşez şi privesc tavanul din nou şi din nou până totul se transformă într-o nouă "criză". Trag draperiile, iar lumina din cameră e altfel, e de un galben ciudat, probabil de la draperii. Încep să reflectez asupra lipsei identităţii mele şi asupra lipsei de sens. În ultimele zile m-am pierdut de prea multe ori. Am pierdut timp, spaţiu, esenţă. Ochii mei sunt ieşiţi din orbite, roşii şi obosiţi. Nu i-am văzut, dar aşa ar trebui să fie în urma evenimentelor din ultima săptămână. Am alergat, am obosit, m-am ridicat şi am continuat să termin zile şi zile pentru a mă afla în acest pat într-o după-amiază tristă. Închid ochii. Îmi aşez mâinile pe lângă corp şi stau. Oare chiar aşa este? Toată viaţa noastră e o mulţime de strigăte dureroase într-un pustiu de stele căzătoare?! Mă trezesc din transa aceasta, din gândurile chinuitoare şi merg inconştient la bucătărie. De ce am venit aici? Probabil vreau să beau un pahar cu apă pentru că mă simt uscat. Oare chiar vreau să beau apă? Nu mă înţeleg, renunţ. Merg în pat şi mă gândesc la clipe. Ce sunt clipele şi care este însemnătatea lor? Se cern precum cenuşa. Trec zburând pe aripi de îngeri spânzuraţi de realitate. Când a trecut aproape un an? Îmi amintesc şi acum atmosfera din acea amiază de mai, aerul era plin de praf şi de un sentiment ciudat. Câmpul nu a fost niciodată mai viu că atunci. În mijlocul pustietăţii era un copac diferit, cu ramuri mari crescute de jos. Un fel de arbust, dar nu era arbust. Era acolo de laînceputul lumilor, a crescut odată cu lumea şi moare după ea. Pentru mine nu va muri niciodată, îi dau viaţă, îl cresc în interiorul meu. În lumina caldă şi în praful de mai, îi zăream silueta privind acel copac. O cuprind cu braţele de talie şi mă întorc la ea. Nu ştiu care din noi a spus "De când am aşteptat asta!". Poate era "De când ai aşteptat asta!". Nici eu nu mai ştiu, nu pot să îmi amintesc exact, iar ea ştie că mă emoţionează detaliile, nu generalităţile. Simt mirosul ierbii, mirosul prafului, mirosul parfumului şi simt cum mi se desenează cuvintele şi sunetele din acele momente pe pielea mea. De ce îmi amintesc asta? Totul e mort, începutul e mort, iar eu nu mă pot aduna să-mi trăiesc viaţa, să îmi aranjez detaliile din ea, să termin facultatea şi să văd ce se va maiîntâmpla. Mă pierd, probabil ar trebui să merg la un psiholog, citeam acum câteva seri despre bolile psihice, iar simptomele de acolo le regăseam şi la mine. Bineînţeles că totul e înmintea mea, iar eu nu pot să mă detaşez de mintea mea. Am rămas prins aici, am devenit victima propriei imaginaţii. Este ziua mea azi, este treizeci aprilie. Primesc un mesaj, iar telefonul e pe masă. Fac un efort fără voia mea şi mă ridic pentru a citi mesajul. Văd pe micul ecran scris textul: "Aţi primit un mesaj vocal de la A.". Înainte de a deschide mesajul vocal, mă gândesc la o mare fereastră de la care pot vedea siluetele oamenilor, maşini şi stropi de ploaie pe fereastră. Fiecare strop de ploaie corespunde unui om, orice picătură este povestea unui om de afară care merge pe străzile triste ale oraşului. Ochii minţii mele văd în siluetele acelea contururile unor primejdii, abisuri pentru fiecare om. Mi-am spus "Mesajul acesta de la A. este răsăritul soarelui. O să ies din starea această dacă îi aud vocea." "Ai telefonul închis. Ai 20 de ani, te comporţi că un copil de care sunt legată spiritual să am grijă. Diseară vin la ţine. Sper să îmi răspunzi." Soarele întârzie să apară, mi-a spus câteva cuvinte care n-au fost suficient de puternice pentru a alunga starea din acel moment. Poate soarele acesta e negru, e nocturn. Îmi vaîncălzi noaptea, mă va linişti. Nu am mai văzut-o din iarnă. Ies afară. Deja se lasă seara, dar până vine ea...mai am de aşteptat. Simt că îmi revin. Cum merg eu aiurea pe străzi că să-mi treacă timpul, dragă A.! Câtă iubire simt în suflet, ce frumoase mi se pare lumea, seară de primăvară! Mă gândesc acum la puterea imensă a dragostei, cum te transformă ea într-un prost incapabil! Frumuseţea lumii! Să mori de ras, nu altceva! Nu te-am iubit niciodată, nu voi ajunge niciodată să fac asta pentru că mi-am pierdut inima în trecutul acela trist şi încerc. Eşti tot ce mi-aş fi dorit, dar nu pot să am, nu am ce să-ţi dau la schimb. Mi-ai ajuns repede la suflet, iar când mă gândesc câte războaie au fost între noi, câte lumi peste alte lumi am văzut în ochii tăi, câtă confuzie aicreat, câte nopţi nedormite ţi-am oferit... Până soseşte A., mă voi gândi la ce simt cu adevărat. Există dragoste care implică doar pasiune fizică? Aşa se numeşte ceea ce fac eu? Ador să îi strâng mâinile deasupra capului, să o imobilizez şi să o privesc că pe un lup ce îşi analizează prada. Îi smulgeam din priviri garanţii că mă iubeşte, cu o dragoste adevărată şi sinceră. Aşa comunicăm, prea puţin, dar comunicăm într-un mod efemer şi fragil. Dar totul se termină brusc, îi dau drumul mâinilor şi o privesc atent, ştiu că e doar o străină. Mă aşez lângăea şi simt nevoia să îi pun capul şi mâinile pe pieptul meu. Dar oare de ce? Îmi plăce să-i simt greutatea pe piept sau vreau să fie mai aproape de mine? De ce un robot şi-ar aşeza un om pe piept? Sunt inumam că nu pot simţi iubire? "Iubirea nu e pentru toţi", mi-a spus un profesor universitar demult. E ora 20:30. Plec acum să o aştept la jumătatea drumului. În sfârşit o văd! E singură pe stradă la vreo zece metri în faţa mea, ascunsă sub o umbrelă mai mare ca ea. Ne regăsim, niciun gest firesc în plină stradă pustie. Abia dacă ne atingem, iar acest lucru e posibil datorită trotuarului prea mic. Ajungem acasă, iar timpul trece firesc. Mereu trecea mult mai repede cu ea, dar acum este altfel. Vorbim mai mult, simt că ne înţelegem. -Cum a fost ziua ta? Te-ai pregătit? În curând încep examenele. -Da, sunt deja anul doi, iar eu nu înţeleg de ce sunt la facultatea această. -Aici ai vrut, aminteşte-ţi că mi-ai zis acum un an că viaţă ta e o filozofie. Niciodată nu am înţeles exact ce ai, dar nu te pot lasă aşa, nu acum, nici în viitor. Îmi e şi nu îmi e bine cu tine. O privesc în ochi, iar tot ce îmi vine să-i spun e că e frumoasă. -Zâmbeşte! Eşti mai frumoasă când zâmbeşti! Ca un om neînsemnat care se crede pictor, a schiţat un zâmbet. -Ce a fost asta? -Am încercat să zâmbesc... -Nu aşa zâmbeşti tu, ţi-ai pierdut zâmbetul... Timpul trece, ne aşezăm în pat şi îmi spune. -Când o să renunţăm unul la celălalt? Tăcerea mea o îngroapă într-o tristeţe profundă, iar privirea să mă ocoleşte. Timpul trece, miezul nopţii e aici, ne ţine în braţele sale şi ne îndeamnă la visare. Totul în jurul nostru e scăldat într-un întuneric călduţ şi sigur, este sigur pentru că A. este aici, iar firea ei încălzeşte şi îmbracă totul în siguranţă. Uneori o simt atât de departe. O văd pe holuri, o zăresc în mulţimi de oameni, uracând şi coborând scările, iar eu stau în faţa unei uşi mereu şi mereu. Se întâmplă că uneori holul să fie gol, iar ea să stea lângă perete, o văd de la aceeaşi uşa aşteptând la o altă uşă. De ce ne privim, dar amândoi suntem împietriţi? Ce se întâmplă? De ce ne blocăm, iar când ne revenim plecăm în direcţii diferite? O simt adeseori într-un tunel din sticlă care are pe alocuri fâşii din ciment. Şi o văd, o văd adeseori prin sticlăaceea curată, stand singură, citind, gândindu-se, iar uneori o văd cu diverşi indivizi, atunci ceva din mine se rupe, moare chiar dinainte de a se naşte. Şi o văd, şi nu o văd, uneori e în faţă porţiunii din ciment, nu mai e ea, iar ora întâlnirii noastre niciodată nu soseşte. Tunelurile sunt infinite, iar ambiţia mea de a o vedea dinnou este doborâtă de sticlă dura a tunelului ei. Sufletele noastre nu sunt gemene, iar complexitatea fiinţei mele o răneşte. O văd mereu prin sticlă aceea, iar eu înaintez pe culoarul meu, ea îşi trăieşte viaţă normală, viaţă în care există oameni, prieteni, baluri, serate şi petreceri, veselie şicomunicare. A. da la schimb toate acestea pentru singurătate, în momentele în care e solitară, o zăresc şi îi tulbur gândurile. Sunt daţi în care mă apropii atât de mult de peretele tunelului meu, dar nu o zăresc, atunci mi-o imaginez trăind nepăsătoare într-o cafenea, dansând sau şi mai rău, mi-o imaginez în locuri inaccesibile şi mizerabile. Ce mai contează cum o văd când nu e lângă mine? Acum e aici şi o aud spunându-mi: -Ceea ce între noi nu va dura prea mult... Nu pot spune nimic, simt că mă doare, dar nu pot să-mi exteriorizez durerea. -Îmi doresc să investesc sentimente în cineva, iar cum în ţine nu pot... -Dar stai, cum să faci asta? Nu poţi, nu poţi pleca. Nu se întâmplă într-o zi să nu mă mai iubeşti. Cum să nu mă mai iubeşti? Tăcerea ei mă ingenuchiază, iar pielea mea este pătrunsă de cioburi mici, totul sângerează, dar nimic nu e mai dureros ca atunci când îţi sângerează mintea. Îmi spun în minte: "Dragă A., îmi pare rău, nu mi-ai făcut sufletul să sângereze." Şi totul se termină, ne îmbrăcăm în singurătate şi în solitaritate, iar la începutul dimineţii o aud spunându-mi: -Eu nu vreau să plec când răsare soarele, dar trebuie... Acum simt că destinul meu e infinit mai solitar decât mi-l imaginăm în fiecare zi. Sunt condamnat să alerg pe străzi, să simt oamenii, să-i ating, dar să nu-i înţeleg, să nu mă înţeleg nici pe mine, e cea mai mare durere. A. a plecat, nu ştiu când se întoarce, nu înţeleg dacă depind de ea, nu înţeleg de ce mă întorc, iar când se întoarce şi ea pentru o singură dată, o resping... Rămân cu tavanul meu, cu tristeţile şi durerile mele lăuntrice, cu incapacitatea de a fi uman în totalitate. Simt cum se cască inalauntrul meu o cavernă neagră pentru toateproiecţiile mele ce îmi fură substanţă. Zidurile cavernei vor fi tot mai ermetice cu cât A. e mai departe.
