Se întâmplă periodic, lipsit de un interval precis, să
survină în vieţile noastre momente în care ne uităm nevoit, aş putea spune
chiar, inconştient. Desigur, ne uităm pe noi înşine şi nu numai, ne uităm, ne
înstrăinăm de oamenii cu care ne condiţionăm reciproc, mai mult sau mai puţin
voit.
Plecând dintr-un punct, ajungem poate în acelaşi, în urmă unei
călătorii într-o "noapte" care aduce în prim plan rigurozitatea după
care ne ghidăm— din nou— conştient sau nu, vieţile. Astfel uităm posibilul şi
enigmaticul frumos pe care, fireşte, mulţi în urma noastră l-au uitat, probabil
pentru că, este în legătura esenţială şi necesară vieţii noastre, altfel
numită, legea simţită şi neconştientizată a naturii umane. Ceea ce vreau să
spun, fără a recurge la cuvinte pline de emfază, este că în decursul existenţei
noastre, au loc în mod inopinat, neajunsuri de natură spirituală, intelectuală,
emoţională, morală etc.
Inconvenientele pe care le simţim şi despre care aproape
ferm convinsă, pot afirma că nu le conştientizăm în momentul în care ni se
întâmplă, aduc împreună cu ele schimbări pe care le percepem la intensităţi
diferite. De pildă, un neajuns pe care îl simţim cu toţii în decursul vieţii,
măcar o dată la vârsta maturităţii şi de mai multe ori în timpul adolescenţei
îl constituie discrepanţa dintre ceea ce suntem, ceea ce ne dorim şi ceea ce
reprezintă anumite persoane cu care interacţionăm. Făcând o analogie între ceea
ce tocmai am spus şi ceva mai puţin întâlnit în cotidian, aş putea spune şi nu
aş putea, ci chiar spun că ceea ce simţim noi, şi-anume, nepotrivirea sinelui
nostru cu cel al indivizilor ( şi folosesc acest cuvânt tocmai pentru nuanţa
uşor ofensivă) are un corespondent cel mai probabil greşit în matematică. Ştim
cu toţii acele intervale unde 0 (o cifra aleasă "din pură
întâmplare") poate fi capătul intervalului (-∞,0], dar şi al intervalului
[0, ∞)...zero fiind totalitatea lucrurilor pe care le avem în comun, iar ceea
ce rămâne e chiar neajunsul dintre noi.
O altă analogie ar putea fi făcută între ceea ce am afirmat
eu şi ceea ce consideră Democrit: pentru el, omul poate fi divizat până la
suflet, acesta fiind ultimul lucru indivizibil, precum un atom. Tot el
consideră că atomii ar fi divizibili dacă s-ar putea atinge, însă ei se pot
atinge "pe negândite" doar prin anumite părţi ale lor. Astfel,
trupurile oamenilor se pot atinge, însă între suflete va fi mereu un spaţiu
gol. Aş adăuga eu că acesta e condiţionat chiar de gândire.
Neajunsurile iau naştere pe negândite, fără vreo intenţie
clară. Le conştientizăm abia după ce au trecut şi chiar şi atunci le simţim că
pe o amintire, că pe un război în urma căruia rămâne doar vanitatea
câştigătorului, care nu ştie că adevăratul câştig e să rămâi în viaţă.
E ciudat că nu ne-a fost creată o limba comună prin care să
spunem fără cuvinte de ce neajunsurile sunt condiţiile pe care trebuie să le
acceptăm pentru că nu le putem schimba, ele fiind construite de către destin.
