Fiecare are o poveste, fiecare a ascultat povestea cuiva.
Oricui.
Şi eu am povestea mea, fireşte, însă nu
de aceea mă aflu din nou aici, la picioarele unui
blog pe care îl creez dorindu-mi să reziste mai mult ca celelalte.
Povestea mea e una din acele poveşti care se adânceşte într-un
necunoscut rece şi ceţos datorită mecanismului ciudat
format din paradoxuri pe care obişnuiam să-l numesc gândirea mea.Sau mai bine
zis, obişnuiam să-l numesc eu. Nu merită să încep cu
numele sau vârsta mea, sunt detalii absurde de care aş vrea să fiu scutită mai mereu. Aş vrea să fiu că unul din personajele
acelea din SF-uri. Da, mă refer la Raluri,
personajul acela care m-a fascinat. Raluri din Planeta
celor doi sori de Horia Aramă. Nu pot să cred că o perioadă am
crezut că tocmai eu sunt Raluri. Oh, vai..
Revenind, deja m-am pierdut, nu ştiu ce
caut aici, dar încerc să îmi reabilitez drumul. Mă străduiesc să nu
fiu haotică şi să leg câteva idei plauzibile pe care le
voi considera noua postare. Au trecut două ore deja, iar eu tot
mă străduiesc să termin ceva ce n-am început. Deja am obosit. Nu ştiu ce voi
scrie acum aici, nici măcar nu ştiu nimic despre timpul
anonim şi timpul universal al ceasurilor, timpuri străine de
sentimentele mele, de destinul meu, de înfiriparea sau năruirea unei
iubiri, de aşteptarea şi de primirea morţii, este de fapt
timpul fiecăruia dintre noi. Timpul meu a fost întotdeauna un
fluviu ascuns ca şi mine şi tumultuos uneori, alteori
extrem de lin, aproape că o mare încremenită şi veşnică unde
eu aşteptam pe cineva, pe oricine. Şi stăteam pe malul timpului,
pe malul marii în sine şi contemplam în extaz
tot ce vedeam, iar alteori timpul devenea fluviul ce mă purta într-un vis în care voiam să fiu
eu, chiar eu, orice ar fi asta. Şi eram. Priveam cu ochii mei
halucinanţi in gol, apoi mă vedeam într-un sat doar al meu, stand aşa în odaia mea de
om bolnav, cu faţă lipită de geam şi admirând zăpada cu
privirea mea pierdută, dar încă pătrunzătoare.
Am obosit.Şi nu mai pot fi coerentă,
nu că aş fi vreodată. Deja aberez prea rău,
iar poveştile şi timpul şi totul din jurul
meu mă sperie şi mă fac să tresar că arsă.
Cred că globul meu de cristal s-a fisurat, voi găsi fisura şi voi fi bine. Mi-e frică. Şi mi se face şi mai multă frică atunci când nu ştiu de
ce mi-e frică.
