I absolutely love you

Milioane de priviri curgeau

că din cer spre ochii tăi

prin vid, pe asfalt

fugeau contratimp

spre crăpăturile palmelor tale

venind năvalnic spre un pântec neștiut

al pământului-mama.

Un pântec rece precum fiordurile Norvegiei

unde te regăseam mereu la fel, 

că între coapsele mici și calde ale unei fete.

Mintea mea e un panopticum în care 

se derulează cliseic aceleași câteva secunde

în care intrai în mine că un cuțit care nu mai avea loc 

în teaca lui.

Ne sărutam pe stanca mea de pe un nor căzut pe pământ

aripile ni se uneau într-un sărut cu fiecare sărut, sărut, sărut

de-al nostru.

Să murim că doi exilați absolutely în love 

trimiși în Sodoma și Gomora

pentru nonconformismul dovedit

prin prăbușirea afectivă în memoria adâncă 

prin abandonul în brațele iubirii

prin fericirea pură la vederea unui înger spânzurat 

cu abur și fum 

de un morman de zăpadă albastră.

the giver and the taker

          There comes a time in your life when you absolutely want to learn about setting priorites and making time to feel alive. So here you come, breathing the fresh air of a new chance, hoping the best is here to enfold you with all of its wings, but the truth is that the best is variable and as a consequence, it comes with rights, wrongs and 'what if's. You have to be reflecting on your life and your flaws, your mistakes, hoping and learning not to make them again. And so you will do until anxiety comes to you like a wrecking ball.
          Hurting by all the different thoughts which invade your soul, then rape your peace mind, you understand in the twelft hour that people are divided in givers and takers.
          Sometimes the givers become the takers without expectations and no one knows because nobody can see it happening, it just happens. You may have the courage to say that it is possible to see the givers turning in takers, but the truth is that the emotions are too agressive with your mind, so you are losing your control, your rational thinking,
          Everyone will ask in their mind what's the point in living and loving without giving all you have. There is no one which cannot give a little part of them at a time of their life because this is the meaning on life, giving and taking in order to improve yourself as much as it is possible.
          Focusing on giving whatever you can give, you forget that you give everyone to the point of no return. Most of us give parts of ourselves to family, friends and stranges that turn at a certain time in lovers and as a life rule, they turn in strangers again. Most times we do not ask for much or anything at all, so we do not get much back.
In the beggining, no one knows about the giver and the taker or no one wants to know. Everything is full of emotions, the euforia strikes in your face and fills you with dreams that get cracked slowly and certainly, but the simple-mindedness slowly whispers in your ears to continue till the point of madness.
          I would like to think I am the giver, but who the hell cares that you give and what you give when everyone is blind? I do not want to be about me, but I just cannot write without subjectivity now. I cannot lie or deny that I want to give and take at the same time from the same person, but the truth is that I used to take more than give at all. And who the hell said that you do not give when you actually do, but what is given is not seen or received? Of course, I have taken a lot, but I have never taken for granted and I will never do.
          As time went on, you realize that giving and taking leads to nothing but emptiness.
          All of us are givers and takers, but sometimes the giver turns into taker and pretend to much in order to reject it just to feed their pride.
          So here we are, people can be divided in two types, the givers and the takers. MayBe I am both.

I certainly seem detached, but I just cannot focus on reality

        I know I'm too fucked up to be loved and, no, I don't mean that I'm a spoiled lassie or one of your heavy and too romanticized stories. I'm a simple emotional disaster who never knew how to tame their own feelings. I mean that I'm just a silly human who will always look for serenity, but rarely will know how to fight for it. I am stuck between two fucking ideas: I think I can offer the most comfortable peace and the sweetest love (including all of my tedious childish behaviors), but from a different viewpoint, I see myself as a waterfall from which only sadness and sorrow flow.
        I always seem to be absent-minded or preoccupied with my own inner world or careless or not interested in what is happening next to me, but I simply don't know how to react at the things around me. I'm not made of stone, not even wood, all I can do is to subtly or even very deeply love your shadow in the night.
         I just skip to a parallel universe, I mean my imaginary world where I can find myself much safer even though I am the only one alive in that universe. I mean, the ones from reality are there, but they can't affect me with their problems or silly thoughts.
        In the middle of the conversation, you can see that I am mentally and emotionally absent because my eyes are lost, my mouth seems sewn with loneliness. I know this is a turn off and a rude behavior, but in a world where sadness and chaos run naked on the streets, my imaginary world is the comfy place where I can find my cure for being "absent minded", loneliness. People can judge me as a weird girl, a socially inept person, but I need a moment of silence and loneliness to heal my wounds caused by people and my thoughts.
        I can't promise you good times every fucking single day because everybody knows that I'm a rollercoaster that dazzles you or a person who will always mindfuck you harder than a little girl excited to be fucked at 8 am in a Sunday morning when everyone wants to sinks into sleep.
        I know I'm weird and stubborn, but that's my way to be after I put the pieces of my soul destroyed by colossal storms. These pieces are wild and totally different, but I've tanderly cared them, so they are my new soul carefully glued with love from the one that loves me more than I deserve. So don't make me to lose my imaginary world where I can find the power to love the ones from reality, don't try to make me a little less weird, make me more smooth.
        I'm sorry for not being the positive person the ones I love deserve. Also, I feel sorry for making a show of my forbidden and terrifying parts.
        Forgive me for loving you so much that I've forgotten how to show you, forgive me for losing, finding and messing up the things which tame your heart: my words. I'm sorry for having an imaginary word in my head and for making it real, that was the only thing I have could done before I've met you. I'm sorry for my strangeness, for not hiding my childish issues using temporary remedies. I'm sure that being so whole by myself scares you.
        You've given me a lots of chances, but I've been a child who will fully understand too late that you are the one who knows how to kill my need of sadness.
        I hope that I will be lucky enough to get a new chance to show you that our hearts will intertwine forever even though you see me now as a lover who has not known how to love you as much as you deserve.

Despre inconvenientele pe care le simţim, dar pe care nu le conştientizăm

Se întâmplă periodic, lipsit de un interval precis, să survină în vieţile noastre momente în care ne uităm nevoit, aş putea spune chiar, inconştient. Desigur, ne uităm pe noi înşine şi nu numai, ne uităm, ne înstrăinăm de oamenii cu care ne condiţionăm reciproc, mai mult sau mai puţin voit.

Plecând dintr-un punct, ajungem poate în acelaşi, în urmă unei călătorii într-o "noapte" care aduce în prim plan rigurozitatea după care ne ghidăm— din nou— conştient sau nu, vieţile. Astfel uităm posibilul şi enigmaticul frumos pe care, fireşte, mulţi în urma noastră l-au uitat, probabil pentru că, este în legătura esenţială şi necesară vieţii noastre, altfel numită, legea simţită şi neconştientizată a naturii umane. Ceea ce vreau să spun, fără a recurge la cuvinte pline de emfază, este că în decursul existenţei noastre, au loc în mod inopinat, neajunsuri de natură spirituală, intelectuală, emoţională, morală etc.

Inconvenientele pe care le simţim şi despre care aproape ferm convinsă, pot afirma că nu le conştientizăm în momentul în care ni se întâmplă, aduc împreună cu ele schimbări pe care le percepem la intensităţi diferite. De pildă, un neajuns pe care îl simţim cu toţii în decursul vieţii, măcar o dată la vârsta maturităţii şi de mai multe ori în timpul adolescenţei îl constituie discrepanţa dintre ceea ce suntem, ceea ce ne dorim şi ceea ce reprezintă anumite persoane cu care interacţionăm. Făcând o analogie între ceea ce tocmai am spus şi ceva mai puţin întâlnit în cotidian, aş putea spune şi nu aş putea, ci chiar spun că ceea ce simţim noi, şi-anume, nepotrivirea sinelui nostru cu cel al indivizilor ( şi folosesc acest cuvânt tocmai pentru nuanţa uşor ofensivă) are un corespondent cel mai probabil greşit în matematică. Ştim cu toţii acele intervale unde 0 (o cifra aleasă "din pură întâmplare") poate fi capătul intervalului (-∞,0], dar şi al intervalului [0, ∞)...zero fiind totalitatea lucrurilor pe care le avem în comun, iar ceea ce rămâne e chiar neajunsul dintre noi.

O altă analogie ar putea fi făcută între ceea ce am afirmat eu şi ceea ce consideră Democrit: pentru el, omul poate fi divizat până la suflet, acesta fiind ultimul lucru indivizibil, precum un atom. Tot el consideră că atomii ar fi divizibili dacă s-ar putea atinge, însă ei se pot atinge "pe negândite" doar prin anumite părţi ale lor. Astfel, trupurile oamenilor se pot atinge, însă între suflete va fi mereu un spaţiu gol. Aş adăuga eu că acesta e condiţionat chiar de gândire.

Neajunsurile iau naştere pe negândite, fără vreo intenţie clară. Le conştientizăm abia după ce au trecut şi chiar şi atunci le simţim că pe o amintire, că pe un război în urma căruia rămâne doar vanitatea câştigătorului, care nu ştie că adevăratul câştig e să rămâi în viaţă.

E ciudat că nu ne-a fost creată o limba comună prin care să spunem fără cuvinte de ce neajunsurile sunt condiţiile pe care trebuie să le acceptăm pentru că nu le putem schimba, ele fiind construite de către destin.

Valsul temerilor mele

Se face ca de la un timp ma invart in cercuri-cercuri. In jurul meu sunt patru siluete, doua cate doua, dansand un vals continuu in fata mea, eu invartindu-ma cu o constiinciozitate necaracteristica mie.
Si eu ma invart, si ele danseaza, si eu ma invart, si ele danseaza...dar pana cand?
Pana cand continuam asa, ele facand dragoste intre ele si eu facand dragoste la randul meu cu ele, fara ele, cu mine, nu doar cu mine, fara mine.
Sunt temerile mele si sunt imbracate in gri, iar cand lumina le saruta, capata un alb murdar precum cel al cearsafurilor de spital.
De fapt, sa ma lamureasca cineva...probabil eu am sa fac lucrul asta. Pana unde merge teama...si cand o inlocuieste frica? Eu cred ca frica e o teama de o intensitate apasatoare, atat de apasatoare...incat ajungi sa oferi semenilor tai un ciob murdar de sticla in care se pierde imaginea ta din trecut, iar cea din prezent e atat de slab pigmentata incat nu se vede de cea din trecut-caci omul prefera sa se piarda in trecut atunci cand e nesigur.
Si nesiguranta e atunci cand ceva sau cineva nu corespunde cu visele si visurile mele prea timide pentru a se lasa constientizate de mine, dar chiar si asa, acel ceva sau cineva are garantia unui viitor, fie el si de scurta durata.
De ce vorbesc despre temeri, frici si nesiguranta? Poate pentru ca din asta sunt alcatuita. Cat m-am gandit la ele si nu m-am gandit doar 10 randuri si acelea incomplete, ci mult mai mult, dar e in zadar...cat m-am gandit la ele, in mintea mea se proiecta un film cu mine, stand asa pierduta pe podea, incercand sa privesc in gol, nereusind intr-un final caci privirea imi este mereu rapita de valsul temerilor mele.
In stanga vad mereu doua siluete, una de un gri pluvial, alta de un gri intens precum cel al strazii dupa o ploaie de-o noapte si-o dimineata. Si danseaza, si fac dragoste, si se urasc, apoi se iubesc, danseaza in tot acest timp, stranse, unite...
In dreapta vad mereu doua siluete, una de un gri sters precum cel din televizoarele alb-negru, alta de un gri precum bronzul proaspat. Si danseaza, si se urasc, si se dispretuiesc pana ajung la substanta cenusie din maduva spinarii...ele niciodata nu fac dragoste...
Iar eu stau si privesc la ele, uneori ma apropii...cercul in care danseaza ele se micsoreaza, iar eu sunt nevoita sa aleg doar doua:

griul pluvial e cel pe care il pot avea mereu, dar care nu ma mai atinge odata cu trecerea timpului, 
griul strazii de dupa ploaie e cel cu miros de liniste, de impacare, cel pe care te-ai aseza sa dormi doar pentru ca te cumpara prin discrepanta dintre zgomotul si linistea pe care le detine

...si...

griul televizoarelor ma sperie si ma atrage in aceeasi masura, iar griul bronzului este cel pentru care trebuie sa alerg, sa transpir, sa lucrez

Si ma intreb, oare cand voi alege...mereu mi-a placut ploaia, dar strazile de dupa ploaie mi-au redat libertatea de a spera, de a iubi, de a fi om in cele din urma, caci deseori uit cum e sa fii om...
Cat despre celelalte doua nuante de gri, mi-e cu atat mai greu sa aleg...dar stiu ca ce e mai greu merita mai mult efort.
Ar trebui sa ma gandesc la ultimele doua, cele ce se refera strict la mine si care conteaza mai mult ca niciodata incepand de acum...


Cand cercul lor se micsoreaza, vad viitorul meu care danseaza si el timid, precum o balerina care abia isi face curaj sa se indeparteze de bara ce ii ofera stabilitate..

Nu mai cautati, lasati-va asteptati

Cautam fericirea pretutindeni.
Cautam fericirea in cluburi unde mergem imbracati incomod, aranjati impecabil pentru a intalni fericirea, fie ea si de-o noapte.
In jocul acesta ostenicios, credem ca fericirea se regaseste in ceva sau in cineva care, aparent, pare a fi potrivit, dar de fapt, nu e...si poate pentru ca noi nu suntem pregatiti pentru acel ceva/cineva.
Dincolo de peretii amagirilor, nu se afla fericirea, in schimb, gasim dezamagirea si realitatea care ne lovesc din plin cand pare ca suntem la un pas si-o clipa distanta de ceea ce vrem.
In cautarea fericirii, sorbim adevarul oamenilor precum saruta un adolescent paharul de vodka.
Credem ca fericirea se afla in bratele abandonului. Ne abandonam sinele in bratele oamenilor nepotriviti, in bratele gandurilor negative.
Cautam fericirea noaptea, mai ales noaptea.
Cautam fericirea in definitiile pentru cuvantul "fericire".
Gasim in grupuri un refugiu, crezand ca acolo e fericirea.
In incercarea de a ne regasi, de a ne aduna, de a fi fericiti pentru un moment, credem ca fericirea consta intr-o aventura de-o noapte.
Bem pentru a fi fericiti.
Cautam fericirea in sex.
Apoi devenim abstinenti. Ne e sila de noi si de trupurile noastre care deja se simt murdare de prea multe nopti petrecute aiurea.
Cautam fericirea in speranta, iar la polul opus, in deceptii, consolandu-ne, motivandu-ne stangaci, spunandu-ne in sinea noastra: "Poate asa a fost sa fie, inca un rahat, trec si peste el."
Cautam fericirea in clipele de reflectare ale sinelui nostru care a ajuns in camera cu oglinzi a vietii. Uitam ca de multe ori ne privim in oglinzile care ne deformeaza.
Priviri, strangeri de mana, imbratisari-toate pentru a gasi fericirea.
Cautam fericirea in disperare.
Credem ca fericirea se afla in lucruri simple.
Cautam fericirea in toate colturile lumii, dar uitam ca lumea e un cerc de fapt.
Ajungem pe marginea prapastiei gandurilor noastre si asta pentru ca vrem sa fim fericiti.
Ne gandim la fericire.
Am uitat de mult ca fericirea se simte, nu se explica, nu se gandeste.
Cautam fericirea in razboaiele sinelui. In razboaiele cu cei dragi noua. Cu cei necunoscuti, chiar.
Suntem fericiti cand orgoliul nostru il infrunta pe-al celuilalt.


Noi gandim cum "sa atingem" fericirea.
Si ma refer la fericirea de moment.
De secunda. De milisecunda.


E tot o goana care ne seaca energia si uitam sa ne gandim ca uneori trebuie sa ne lasam asteptati.
Cum ar fi omul Fericire? Poate si el ne cauta asa cum si noi il cautam pe el.
Ce-ar fi daca fericirea cauta in noi tot ce cautam noi in ea?


Si ma refer la fericirea de moment.
Nu la cea de moment de care depinde de cea din viitor, fireste.
La fericirea care e menita sa ramana o amintire pe care, in goana noastra dupa fericire, o aruncam intr-o groapa a amintirilor si uitam de ea.

Omul-clipa sau locul meu preferat

Poate sunt eu materialista, dar imi este dor de tine doar atunci cand am nevoie de tine...
Este 1:20 AM.
Tot ce stiu e ca ma simt din nou singura si cumva neputincioasa.
De parca nu mai pot sa lupt cu frustrarile mele, cu lipsurile pe care le simt intensificate acum cand timpul nu ma favorizeaza deloc pentru ca este prea mult, prea liber, prea inutil...
Nici spatiul nu ma favorizeaza; tu esti acolo si cumva limitat de un anume context, nu poti ajunge aici, cand eu...din prea multe lipsuri si prea multe nevoi, imi doresc sa te vad...
Oricat de trist ar parea, in ultimul an, ai devenit un refugiu pentru mine...
Eu oare chiar am nevoie de un refugiu?
Si de ce sa fii doar atat?
Vrei sa spui ca tu nu meriti mai mult de atat? Mai mult decat ofer eu acum? Mai mult decat primesti fara sa meriti?
De fapt, stii ce cred eu? Meriti...si tu meriti, si eu merit.

...
..
.

Omul-clipa esti chiar tu.
Tu esti chiar omul-clipa.
Cumva ma faci si pe mine sa fiu om pentru ca simt ca traiesc atunci cand ma iei in brate, dar tu ma-nveti doar o trasatura a omului; efemeritatea.
Cumva esti clipa penru ca acum esti, dupa nu mai esti. Esti de moment. Si momentele se traiesc.
Carpe fucking diem.
Dar eu, in egoismul meu, vreau sa prelungesc clipa. Vreau clipe pana la plus infinit. Clipe fara legatura, dar pe care sa le legam impreuna prin ceva, ceva al nostru pe care il avem, dar niciunul nu-l descopera.
Eu...pentru ca mi-e frica si stiu ca nu ii pasa nimanui, poate doar mie;
Tu...pentru ca nu vrei, nu ai nevoie, pentru ca tu esti "acolo", iar eu sunt "aici" si intre noi e un lan de urzica de care ne este teama...si cu toate astea...
Meriti...si tu meriti, si eu merit.


...
..
.

Locul meu preferat esti tu.
Tu esti locul meu preferat.
Poate sunt egoista, dar tu ma faci om, ma faci si clipa.
Esti locul meu preferat si o casa temporara gasesc mereu la tine in brate.
Si am creat-o eu, dar cu voia ta. E o casa a comoditatii, a fricii, a alinarii lipsurilor mele.
Dar eu ce sunt pentru tine? Poate sunt si eu o casa...o casa oarecare...si cu toate astea...
Meriti...si tu meriti, si eu merit.
O casa. O casa a ta. O casa a mea. O casa a noastra.



Sunt atatea de spus.
Si totusi nimic.
Eu stiu ca ai un suflet bun, dar atitudinea ta cumva ma doare.
E 2:12 AM.
Deja ma doare capul si ca de fiecare data, este vina ta.
Cred ca e ultima data cand scriu/vorbesc cu mine despre tine.

"Maybe if the stars align, maybe if our worlds collide,
Maybe on the dark side we could be together, be together..."