Se face ca de la un timp ma invart in cercuri-cercuri. In jurul meu sunt patru siluete, doua cate doua, dansand un vals continuu in fata mea, eu invartindu-ma cu o constiinciozitate necaracteristica mie.
Si eu ma invart, si ele danseaza, si eu ma invart, si ele danseaza...dar pana cand?
Pana cand continuam asa, ele facand dragoste intre ele si eu facand dragoste la randul meu cu ele, fara ele, cu mine, nu doar cu mine, fara mine.
Sunt temerile mele si sunt imbracate in gri, iar cand lumina le saruta, capata un alb murdar precum cel al cearsafurilor de spital.
De fapt, sa ma lamureasca cineva...probabil eu am sa fac lucrul asta. Pana unde merge teama...si cand o inlocuieste frica? Eu cred ca frica e o teama de o intensitate apasatoare, atat de apasatoare...incat ajungi sa oferi semenilor tai un ciob murdar de sticla in care se pierde imaginea ta din trecut, iar cea din prezent e atat de slab pigmentata incat nu se vede de cea din trecut-caci omul prefera sa se piarda in trecut atunci cand e nesigur.
Si nesiguranta e atunci cand ceva sau cineva nu corespunde cu visele si visurile mele prea timide pentru a se lasa constientizate de mine, dar chiar si asa, acel ceva sau cineva are garantia unui viitor, fie el si de scurta durata.
De ce vorbesc despre temeri, frici si nesiguranta? Poate pentru ca din asta sunt alcatuita. Cat m-am gandit la ele si nu m-am gandit doar 10 randuri si acelea incomplete, ci mult mai mult, dar e in zadar...cat m-am gandit la ele, in mintea mea se proiecta un film cu mine, stand asa pierduta pe podea, incercand sa privesc in gol, nereusind intr-un final caci privirea imi este mereu rapita de valsul temerilor mele.
In stanga vad mereu doua siluete, una de un gri pluvial, alta de un gri intens precum cel al strazii dupa o ploaie de-o noapte si-o dimineata. Si danseaza, si fac dragoste, si se urasc, apoi se iubesc, danseaza in tot acest timp, stranse, unite...
In dreapta vad mereu doua siluete, una de un gri sters precum cel din televizoarele alb-negru, alta de un gri precum bronzul proaspat. Si danseaza, si se urasc, si se dispretuiesc pana ajung la substanta cenusie din maduva spinarii...ele niciodata nu fac dragoste...
Iar eu stau si privesc la ele, uneori ma apropii...cercul in care danseaza ele se micsoreaza, iar eu sunt nevoita sa aleg doar doua:
griul pluvial e cel pe care il pot avea mereu, dar care nu ma mai atinge odata cu trecerea timpului,
griul strazii de dupa ploaie e cel cu miros de liniste, de impacare, cel pe care te-ai aseza sa dormi doar pentru ca te cumpara prin discrepanta dintre zgomotul si linistea pe care le detine
...si...
griul televizoarelor ma sperie si ma atrage in aceeasi masura, iar griul bronzului este cel pentru care trebuie sa alerg, sa transpir, sa lucrez
Si ma intreb, oare cand voi alege...mereu mi-a placut ploaia, dar strazile de dupa ploaie mi-au redat libertatea de a spera, de a iubi, de a fi om in cele din urma, caci deseori uit cum e sa fii om...
Cat despre celelalte doua nuante de gri, mi-e cu atat mai greu sa aleg...dar stiu ca ce e mai greu merita mai mult efort.
Ar trebui sa ma gandesc la ultimele doua, cele ce se refera strict la mine si care conteaza mai mult ca niciodata incepand de acum...
Cand cercul lor se micsoreaza, vad viitorul meu care danseaza si el timid, precum o balerina care abia isi face curaj sa se indeparteze de bara ce ii ofera stabilitate..
